Sunt câteva lucruri care mi se par imposibile în viaţa asta şi orice aş face nu am cum să ajung să le realizez. Nu cred că e vorba de limite sau de faptul că eu nu mă străduiesc îndeajuns, ci de faptul că circumstanţele în care existăm fiecare ne determină până la un punct spre o anumită direcţie în viaţă şi sunt puţini cei care au o determinare de mutat munţii din loc.
Mi-ar plăcea însă să nu existe lucru imposibil şi să am altfel de tragere de inimă pentru a realiza ce îmi doresc.
Cu fiecare moment care trece ne îndreptăm tot mai mult spre perfecţiunea fizică, tragem de noi să ne robotizăm, să fim perfecţi, iar pe de altă parte refuzăm cu toată forţa tot ce are legătură cu rutina unei maşinării perfect echilibrate şi preamărim sentimentele, senzaţiile, ce ne diferenţiază de animale, lumea spirituală, individualitatea noastră.
Noi suntem imposibili, cu tot creierul nostru care trage în toate părţile pentru că vrem prea multe lucruri atât de contradictorii şi undeva în acest demers ne rătăcim şi ne pierdem din energie.
Este imposibil eu să devin astronaut? Era asta imposibil la naşterea mea?
Unde greşim şi unde lăsăm de la noi şi ne lăsăm duşi de mediul în care trăim pentru a lăsa loc imposibilităţii să crească ca o floare udată zilnic şi ajunge un copac şi apoi o pădure?
Nu cred că putem trăi doar cu Posibilul. Suntem prea mulţi pe această planetă să nu fie nevoie de limite şi sfârşituri.
Mi-e imposibil să cred că totul pare posibil în copilărie şi imposibil după ce începem să trăim.
Mi-ar plăcea însă să nu existe lucru imposibil şi să am altfel de tragere de inimă pentru a realiza ce îmi doresc.
Cu fiecare moment care trece ne îndreptăm tot mai mult spre perfecţiunea fizică, tragem de noi să ne robotizăm, să fim perfecţi, iar pe de altă parte refuzăm cu toată forţa tot ce are legătură cu rutina unei maşinării perfect echilibrate şi preamărim sentimentele, senzaţiile, ce ne diferenţiază de animale, lumea spirituală, individualitatea noastră.
Noi suntem imposibili, cu tot creierul nostru care trage în toate părţile pentru că vrem prea multe lucruri atât de contradictorii şi undeva în acest demers ne rătăcim şi ne pierdem din energie.
Este imposibil eu să devin astronaut? Era asta imposibil la naşterea mea?
Unde greşim şi unde lăsăm de la noi şi ne lăsăm duşi de mediul în care trăim pentru a lăsa loc imposibilităţii să crească ca o floare udată zilnic şi ajunge un copac şi apoi o pădure?
Nu cred că putem trăi doar cu Posibilul. Suntem prea mulţi pe această planetă să nu fie nevoie de limite şi sfârşituri.
Mi-e imposibil să cred că totul pare posibil în copilărie şi imposibil după ce începem să trăim.
Comentarii
Trimiteți un comentariu