Apreciem oamenii doar când fac lucruri strălucite şi mai puţin când sunt banali şi întreprind lucruri mărunte. Mediocritatea ne repugnă. Iubim modelele, idolii pe care îi facem de-a lungul vieţii. Cel mai mult însă ne place să scoatem în evidenţă greşelile şi viciile celorlalţi, să criticăm. Un om care face bine mai tot timpul i-a obişnuit pe ceilalţi cu asta şi în momentul când, Doamne fereşte, face ceva greşit, este mai blamat decât altul care greşeşte mereu. Suportăm sau nu critica, apreciem sau nu ce se întâmplă în jur, nu ne place moderaţia, echilibrul. Sunt vehementă în afirmaţii şi forma mea de apreciere este destul de subtilă. Laudele mele sunt scumpe, mai scumpe decât aurul. Îţi sună cunoscut? Experienţele prin care trece fiecare te modelează încât omul care eşti acum are influenţă şi asupra omului care vei fi la un moment dat. Nu putem nega trecutul, pentru că datorită lui existăm şi el ne formează. Avem aşteptări enorme de la ceilalţi şi de multe ori lăsăm de la noi. De ce? Nu cred că e vorba doar de mândrie sau nesiguranţă. Trebuie să mai fie ceva la mijloc. Credem că merităm pentru lucrurile rele care ni s-au întâmplat, pe ideea că după ploaie vine soare şi simţim că suntem îndreptăţiţi să primim. Problema e că ceilalţi nu sunt obligaţi să dea, chiar dacă au de unde. Iar asta se observă doar după ce ai primit îndeajuns. Critica constructivă şi dăruirea după posibilităţile fiecăruia este idealul. Oricum vrem modele de urmat, nu?
Comentarii
Trimiteți un comentariu