Asumare

   V-am mai vorbit de asumare? Nu mai știu. În timp, în cuvinte, m-am pierdut. Am pierdut firul ăla pe care se zice că trebuie să-l urmezi fără întrerupere. M-am pierdut pe drumuri tentante, dar dezamăgitoare. Iluzii.
   Asumare. M-a atenționat mereu că nu-mi asum ce spun, ce pretind. Când am făcut-o, am primit răspunsuri evazive și pretexte. Ca să nu înțeleg ce s-a întâmplat de fapt,  ca să stau să citesc arhive ca fraiera și să mă răscolesc în fiecare seară când dau, întâmplător, de singura melodie. „If you can't hear me now, I'm wasting my time”... Dacă nu mă auzi acum, îmi irosesc timpul. Ar trebui să-l uit, nu? Da, știu! Pot? Nu... Trebuie? Da! Pentru că a început un fel de joc psihologic cu mine. Am rezistat la partea întâi, dar cine știe ce idei îi mai vin... Și mă dau vitează cât e soarele sus pe cer, apoi... Apoi uit ce mi-am promis. Mă apasă toate, vreau să evadez, dau pagini înapoi și încă! nu înțeleg de ce atunci, de ce așa, ca și cum altfel nu aș fi renunțat, ca și cum se aștepta să insist, să am tendințe de hărțuire.
   Cine nu și-a asumat jocul? Eu sau el? Cine a fugit? Poate, da, poate a făcut mai bine că a fugit. Dar nu așa, nu să „rupă” din mine și să vină apoi, fragmentar, să tot pună sare pe acea rană - sau să știe că a lăsat urme de el și că nu le pot șterge fără să mă doară. Nu, se putea mult mai ușor cu cuvinte directe, dar fără să fie tranșante.
   Și gata! Am nevoie de o altă nebunie, de o zăpăceală cel puțin cât asta de mare, dar puțin mai reală, mai împărtășită. Mi-am zis de atâtea ori că termin, că trec peste. Și o voi face. E neapărat nevoie. Mă consumă, mă obosește, mă face să devin puțin (recunosc) paranoică.
Noapte ușoară!