Suntem doar lacrimi

   Pic. Pic. Pic.
   Nu vă pare cunoscut? M-a „mințit” cineva că azi ninge. În toată țara... Nu, nu a fost așa. Probabil, la munte, în toată țara ninge. Dar eu nu stau chiar la munte. Nici la mare :D Așa că... mă uit - lung - la picăturile care se așează pe geam, afară, parcă strigând să le las la căldură. Naivele... Nu știu ele că se vor transforma în ceață dacă intră?
   Poate... Acum realizez. Poate suntem un fel de picături. Benefice, uneori dorite.
Ne agățăm de alții cu toată puterea, doar că dintre ei, au umbrele și... alunecăm. Ne calcă în picioare.

Zburăm de sus, din nori, din vise și visuri, până între ceilalți. Între suflete și oameni fără suflete. Se întreba cineva cum pot face atac de cord oamenii fără inimă...
Ne prindem de viețile altora și privim înăuntru, printr-o fereastră care face totul să pară real. Și tânjim după ce e acolo, după iluzia a ce e acolo. Vieți. Fără să știm că, odată intrați, nu mai putem ieși în aceeași formă. Ne evaporăm. Ieșim plutind, fără contur, fără greutate sau culoare. Doar uneori ieșim, nu mereu. Alteori ne imprimăm în ei, în aceia care ne-au ademenit. Sau plecăm de acolo cu aroma lor.
Sau mângâiem. Pleoape, obraji fierbinți, buze... Devenim sărate și alungăm dureri, le calmăm. Suntem apoi ascunse în perne și... rămânem acolo, ca să putem vedea în orice seară cum și cât a mai simțit al nostru în acea zi trecută.
Sau nu. Suntem martorii tăcuți ai timpului. Oamenii nu au mereu sufletele, cum nici sufletele nu au mereu nevoie de material pentru a supraviețui. Suntem. Și asta poate fi suficient.
Cu același sunet de pic-pic-pic (pictură?) pe fundal, Leah vă dorește o seară ușoară! Luminată :)
Foto: http://photo.net/