„Mi-e liber, mi-e viață”

Pentru că i-am promis Claudiei :)

El nu înțelege că eu nu sunt convențională. Pur și simplu nu vrea. Nu o să-i zic „La mulți ani” astăzi, de ziua țării. Nu că n-ar fi român, nu că n-aș fi, nu că n-am trăi aici. Cam multe „nu( )că”, dacă ne gândim... Ideea e că nu. Mi se pare superficial să sărbătorești ceva, orice, doar o zi din an. Ori o faci mereu, prin respect și ajutor, fie nu o faci deloc. Cum el își blestema într-o vreme soarta de a fi român, nici nu îl voi lăsa să dea un like pe facebook la urările naționale. Pentru ca asta să fie sigur, îl scot din casă. „Lasă laptopuuul!” îi strig din ușă când îl aud făcând gălăgie la birou. Râde și vine după mine, fără electronică. Ce bine! E dependent omul ăsta. Adevărat, și meseria i-o cere, dar stă prea mult în fața unor litere, în loc să simtă. Nici măcar pixelii nu redau bătăile de inimă.

- Ba, îmi zicea, cu programul potrivit, pixelii redau mișcarea, poate mai bine decât o face...
- Viața? m-am mirat. A tăcut și m-a sărutat, ca să scape de un lucru pe care nu-l poate explica.

Acum suntem în mașină. Am ajuns în micul oraș. Toamna e pe ducă, frunzele atârnă firave pe crengile pomilor, pe marginea străzii. Orașul e gol. Nimeni pe stradă, nimeni pe trotuare. Din când în când, câte-un copil care fuge. Unde-am ajuns? Eu am propus locul, da. Dar... Parcăm și coborâm din mașină. Vântul pișcă. Auch... Părul meu nu vrea să stea și, în orice direcție m-aș întoarce, el tot aiurea zboară. Asta e. El e lângă portieră, nu știe dacă să vină după mine sau să intre înapoi, la căldură.
- Haideeee, îi strig. Avem un întreg oraș!
E genul care nu face niciodată nebunii. Eu sunt cea care face din eșarfe curele, din nasturi coliere, din bulevard un simplu trotuar. Strada lungă e goală. Pur și simplu. Se vede dreaptă de-a lungul orașului mic. Vai, cât de liniște e! Îl iau de mână și îl trag după mine. Mergem pe mijlocul drumului, opus sensului de mers. Mă întorc cu fața la el și-l sărut; e speriat. L-am corupt! Uf... Nu-mi pare rău.
- Leah, mi-e...
- Nu, nu frică! Să nu te aud, că te pun să mergi și cu ochii închiși! râd.
- Nu. Bine. Mi-e liber. Mi-e viață. Mi-e... bine.
Perfect! Eu știu orașul, deși nu mi-l amintesc așa liniștit. Îl plimb peste tot. Frunze căzute, foșnind. Îmbujorate, plimbate de vântul care s-a mai domolit puțin, dar care încă mă face un fel de zână rebelă. El face poze. L-am scăpat de laptop, a dat de alți pixeli... Îi iau aparatul și mă prinde de talie. „Mi-ar plăcea să mă întind între frunzele alea.” bombăne, arătându-mi cu bărbia o grămadă strânsă de frunze ruginii. Mă apucă râsul. Dacă tot îl corup, s-o fac de tot! Îi spun că are voie, azi, să nu fie el. Să fie cine vrea. Nu mă crede. Nu vrea. Trebuie să mă arunc eu prima în frunze ca să vină lângă mine, și doar după ce mă roooog de el, cum că voi arăta stupid singură pe jos. Se simte bine. Liber. Da, în final se poate simți liber. Așa cum îl cunosc eu, fără haine, fără temeri, sub pături, pe întuneric. Îi fac poze. Să nu uite cum se simte libertatea. Nu știu când mai apuc să îl prind pe el și nu pe cel pe care l-au creat ai lui în interiorul firmei. Uh, nici nu vreau să mă mai gândesc la ei. Roboți. Iar el stă cu mine, o știu, pentru că eu sunt contrastul care echilibrează balanța.
   Cu gândul la el, simt ceva rece atingându-mi fața. Fulgi de zăpadă. Ninge. Se ridică și spune fără cuvinte: „Zăpadă”. O visează de o lună. Visează la orașul în alb, chit că stă la cozi interminabile în trafic. Zâmbesc.
- Dorința ta, iubitule! Strig-o!
- Ningeee! spune tare. Mă amuză - face totul cu o pudoare ce-mi pare nefirească.
Apoi îl duc la prăjitură. Frișcă. Azi vrea totul în alb. Frișcă... pe care i-o pun pe nas și pe obraji, sărutându-l cu buzele pline de dulce. Ne copilărim mai rău ca cei doi puști care stau la o masă lângă noi. Nu contează. Azi l-am schimbat. Azi, de 1 decembrie. Și sper să nu uite ziua asta.
Se face seară mult prea repede. Ne îndreptăm spre casă. Căldura din mașină ne-ar moleși pe amândoi, dacă nu am fi băut câte o cafea. Preventiv! Găsesc în torpedou un CD. Cântece de șemineu. Da! „Vitraliu”.
Când ajungem acasă, eu conduc, iar el verifică mailuri. Înapoi la normalitate... Adorm repede, fără să am timp să mă schimb - moş Ene e grăbit - , tristă, dar cu bucuria că i-am adus o zi de eliberare. Poate și Anul Nou va fi la fel...

Comentarii

Trimiteți un comentariu