Între doi care au fost. Niciodată la fel.

– Așează-te…

– Nu vreau să stau, spuseea, șoptit, nereușind să convingă pe nimeni.

– Să vorbim.

– De parcă pot vreodatădoar să vorbesc cu tine…

– Nu, nu ofta. Lasă-mă să…

– Nu te apropia, te rog. Staiacolo, lasă-mă să respir.

Bărbatul se lăsă înapoi pespătarul canapelei, privind-o, de jos în sus, cum se mișcă brusc, scurt, neștiindde fapt ce vrea să facă. Era frustrată că nu poate să plece fără să-l rănească,fără să se rănească, din nou, iremediabil. Își dădu fularul jos,împleticindu-se puțin, apoi desfăcu nasturii hainei și se așeză la fel de bruscpe un scaun, la doi metri depărtare de el, privindu-l fix în ochii deciocolată.

– Am obosit…

– Lasă-mă să te înseninez,rosti el cuvinte pe care le avea deja „înregistrate”.

– Taci. Nu-mi spune ce lespui și lor.

O durea. Prezențacelorlalte, deși evidentă – chiar el îi povestise odată de ele –, tot o făceasă își reprime un oftat. Nu conta. Nu conta, de vreme ce ea era pentru el, iarel era pentru ea. De vreme ce doar văzându-se online se puteau concentra.

– Te iubesc. Ești, veirămâne a mea.

– Mă urmărești…

Era un reproș care omăcina de ceva vreme, de când îi găsise ultima adresă de messenger, de când ogăsise în acel oraș uitat de timp.

– Nu, scutură din cap.

– Mă minți.

– Nu, șopti.

– Mă acuzi de lucruri pecare nici nu le-am gândit, zise și vocea-i tremură.

– Nu…

– Taci! Nu mai rostiminciuni! O dată în viața asta a ta, plină de măști, spune-mi adevăruri!

Tăcerea se lăsă furioasăpeste fața ei. O privea cum se îmbujorează, cum luptă ca lacrimile să nu iasă,să nu se lase învinsă. El oftă și vru să se ridice, dar renunță și rămase cu coatelesprijinite pe genunchi. O fixă cu privirea, încă o dată, puțin mai sus decâtochii ei. Voia să o convingă, să o citească, sau așa credea. În realitate, nureușise niciodată. „Nu va reuși!” se ambiționă femeia în minte și se ridicăîncet, zâmbind amar, o nuanță pe care el nu avea să o înțeleagă.

– Merg acasă.

– Mai stai…

Oftă. Dacă s-ar fi ridicatși el, l-ai fi sărutat. O ultimă oară anul acesta. O ultimă oară, aici. Nu maivoia să vină. Nici pentru proiectele de grup, care-i plăceau.

– Plec. Pentru că teiubesc, plec. Poate vei înțelege…

– Ce? Ce să înțeleg dacătaci?

– Nu vrei să vorbesc. Vreisă fiu a ta. Să fiu, nu să trăiesc. Iar eu nu pot așa…

El ajunse, prea repedeparcă, lângă ea și o prinse de marginile hainei, trăgând-o aproape. O sărută,cu mișcări lente, sigur că nu va putea protesta. „Îi dau un sărut. Ultimul!” îișoptea ei o voce în minte. Apoi se depărtă ușor.

– Acum, spune-mi. Vorbește,o rugă bărbatul, sigur pe capacitatea lui de a întoarce idei și încrezător căea nu mai poate gândi nimic rău despre el acum.

– Ești rău. Mă acuzi. M-adurut. Eu nu mint! Nu pe tine. Nu pot. Și nu mai pot să fiu pentru tine dacă tunu crezi, dacă mă consideri doar, doar! de susținere. Nu sunt doar oaza ta. Fiiși tu pentru mine. Te rog… Sunt singură.

– Și soțul? bombăni,amintindu-și ultima dispută cu el.

– Nu. Eu nu-ți zic desoție. Lasă-l.

– Nu sunt rău.

Femeia oftă din nou, apoise depărtă încet de el. Încet, deși bandajele se dezlipesc dintr-o singurămișcare. Încet, să nu îi uite ultima privire. Așa, uimită. Ea nu plecase niciodatăfără promisiunea unui „mâine”.

Dar reuși. Cu toate că înstradă ajunse plânsă, fără să vadă exact încotro merge, ieși. Din viața lui,spera. Nu, spera de fapt ca el să-i iasă din viață… Spera în van…

Bărbatul rămăsese doar cuun gol în cameră, cu un aer parfumat care ținea loc de umbră. Nu avea să știedecât prea târziu că fără ea, viața nu-i era… vie.

Pentru EA! Aș vrea să te pot lua de acolo, să te zâmbesc mereu, să uiți, să rămână doar sărutul, pur!

Foto: Ruxandra Melinte