Fiecare om şi fiecare respiraţie care o simţim la un moment dat lângă noi trebuie s-o apreciem, pentru că toţi, absolut toţi, suntem nişte indivizi cu un creier splendid şi un suflet superb. La o răscruce în viaţă, ne apucăm să facem toate prostiile din lume şi ne stricăm, ca nişte mere putrede din pivniţă bunicii.
Mă întreb ce importantă poate să aibă oricine care trece prin viaţa mea, chiar dacă poate doar pentru 5 minute.
Cred că fiecare este de neînlocuit pentru că, chiar dacă semănăm unii cu alţii, nu putem să fim identici. Genetică ne învaţă că putem arăta la fel, dar viaţa ne formează altfel, pe fiecare în parte.
Şi atunci… de ce tânjim după unii oameni de parcă s-ar rupe lumea în două şi nu mai putem merge, mânca şi dormi? Nu suntem drogaţi, nici îndoctrinaţi şi am ieşit inclusiv din cercul încrederii oarbe unde credem că celălalt este singurul care ne poate înţelege.
Şi totuşi… suntem incorigibili! Omul reuşeşte de fiecare dată când se entuziasmează, vrând nevrând, să îşi pune speranţele în celălalt, chiar dacă raţional vorbind este o inepţie.
Pandora asta ne chinuie zilnic. Sunt unii dintre noi care am cedat şi am ales calea singurătăţii, pentru că în mintea noastră este cea mai bună opţiune pe termen lung. Mie îmi pare că greşesc şi că oamenii nu sunt făcuţi să fie solitari, oricât de dezamăgiţi ar fi de ce li s-a întâmplat sau ce li s-ar putea întâmpla…
Pentru mine sunt mulţi oameni de neînlocuit şi nu apreciem îndeajuns pe cei care ajung în calea noastră, le dăm prea puţine opţiuni şi refuzăm prea uşor…
Suntem atât de mulţi, încât e extrem de facil să sari din creangă în creangă ca o maimuţă.
Natura îşi va cere drepturile la un moment dat, dacă nu fizic şi nevoii de familie, cel puţin psihic, de confort…
Mă întreb ce importantă poate să aibă oricine care trece prin viaţa mea, chiar dacă poate doar pentru 5 minute.
Cred că fiecare este de neînlocuit pentru că, chiar dacă semănăm unii cu alţii, nu putem să fim identici. Genetică ne învaţă că putem arăta la fel, dar viaţa ne formează altfel, pe fiecare în parte.
Şi atunci… de ce tânjim după unii oameni de parcă s-ar rupe lumea în două şi nu mai putem merge, mânca şi dormi? Nu suntem drogaţi, nici îndoctrinaţi şi am ieşit inclusiv din cercul încrederii oarbe unde credem că celălalt este singurul care ne poate înţelege.
Şi totuşi… suntem incorigibili! Omul reuşeşte de fiecare dată când se entuziasmează, vrând nevrând, să îşi pune speranţele în celălalt, chiar dacă raţional vorbind este o inepţie.
Pandora asta ne chinuie zilnic. Sunt unii dintre noi care am cedat şi am ales calea singurătăţii, pentru că în mintea noastră este cea mai bună opţiune pe termen lung. Mie îmi pare că greşesc şi că oamenii nu sunt făcuţi să fie solitari, oricât de dezamăgiţi ar fi de ce li s-a întâmplat sau ce li s-ar putea întâmpla…
Pentru mine sunt mulţi oameni de neînlocuit şi nu apreciem îndeajuns pe cei care ajung în calea noastră, le dăm prea puţine opţiuni şi refuzăm prea uşor…
Suntem atât de mulţi, încât e extrem de facil să sari din creangă în creangă ca o maimuţă.
Natura îşi va cere drepturile la un moment dat, dacă nu fizic şi nevoii de familie, cel puţin psihic, de confort…
Comentarii
Trimiteți un comentariu