A uitat...

Stătea liniștită la fereastra pe care sropi mari se spărgeau zgomotos. În mână, ceasul ticăia obsesiv, amintindu-i de clepsidra cu nisipul fin și colorat. Cu degetu-i subțire rotea limbile ceasului, ucigând secundele, sufocând minutele. Se grăbea! Aștepta...

Noaptea trăgea cortina grea peste frunzele zgâriate de vânt. Câteva stele sclipeau timid iar luna înghițită de nori abia se ghicea. Venise în sfârșit!

Cu capul greu se întinse pe pat, pictându-și delicat un zâmbet în colțul gurii. Mintea i se golea, ticăitul ceasului amuțise iar nisipul din clepsidră s-a pierdut undeva în întuneric. Putea acum să-și țeasă mătasea fină a visului cel dulce...

... Priviri moi, bătăi suave de inimi, roua zorilor, inocența copilului de ieri, naivitatea fluturelui ce se lasă sedus de parfumul unei roze, albastrul infinit al cerului de vară, atingerea delicată a unei șoapte... cusute toate cu fir de speranță...

Și toate nopțile trăia... și toate zilele aștepta...

Noaptea trăgea cortina grea peste frunzele zgâriate de vânt. Câteva stele sclipeau timid iar luna înghițită de nori abia se ghicea. Venise în sfârșit!

Pe perna moale își așeză cu grijă gândurile și își lumină obrazul cu vechiul zâmbet cald. Închise ochii... Gol. Îi deschise și îi închise din nou... Același gol. Privi în suflet... Întuneric.

Visul era rupt în fâșii, acoperit cu cenușă și noroi. Privirile moi aruncau săgeți otrăvite. Bătăile inimilor erau doar un zăngănit asurzitor. Roua zorilor se înecase în lacrimi și sânge. Inocența agoniza, zdrobită. Fluturele naiv se izbea de pereți cu aripile frânte. Rozele se ofiliseră. Albastrul infinit era de un cenușiu apăsător. Șoapta se pierduse în neant...

A trăit într-un vis...

A uitat să trăiască în realitate.