Despre obsesii

   Vă spun de pe acum, da, vă cred! Nu mă mai suportați plângându-mă de EL. Știu. Dar... E o seară așa tristă... Păcat de ea, era seara de luni, seara aia în care poți zice „Pfiu, a trecut! Mai sunt patru.”
   Ideea e că tocmai am descoperit - a blocat site-ul. E testată situația; doar pentru mine. Restul pot vedea în mod normal. Și... mi se confirmă două lucruri. Că se comportă copilărește și că e încă atent la ce fac și dacă-i vizitez site-ul...
   Uf, și nu-i obsesie. Deloc. Dar e un om pe care încă îl respect. Nu m-a jignit, nu mi-a făcut rău. Doar ne-am jucat unul pe altul și eu l-am pierdut. Asta e. Nu înțeleg de ce se ascunde. Și de ce încă îmi ia respirația orice legătură cu el... Orice vers.
   Îmi spune cineva acum că... ne-a făcut amândurora un bine. Că nu se putea, că nu doar eu aveam de suferit, ci și el. Că, poate, toată răceala asta, bruscă și colțuroasă, e de fapt menită să mă vindece pe mine. Să mă țină în siguranță, la distanță.
Așa că iau o decizie dureroasă, dar sugerată de atâtea ori de el.
Dragul meu drag, de mâine începând, nu-ți mai caut mașina, nu mai știu unde lucrezi, nu mai știu adresa site-ului și nici ce melodii mi-ai dat.
   Și cu asta, iubiți prieteni, (încerc să) încetez cu postările de îndrăgostită rănită în orgoliu. Vă și aud: „Mergi mai departe, fato!” :)) Gata, merg! Dar... toate drumurile duc la... Roma?

Dintre gânduri înapoi, la alte cuvinte, în cu totul alt timp și loc, vă trimite vise ușoare Leah!