20 oct. 2011

Noaptea mea... de Halloween

M-am iubit cu un vampir. Da, ati citit bine, cu un vampir. De unde am gasit vampirul? Nu are importanta! Vampiri sunt peste tot, numai ca, au fost nevoiti sa se adapteze noilor nopti si s-au adaptat asa de bine, incat nu-ti dai seama de trecerea lui decat in dimineata cand te trezesti si realizezi ca ai uitat sa spui: -Buna dimineata, soare!
Vampirul meu s-a adaptat din mers vremurilor. Mai intai si-a schimbat culoarea ochilor. Cei negri, in care ardeau dorinti, il dadeau de gol, flacara lor ardea din prima privire si speria potentiala victima, asa ca si-a ales niste ochi albastri, mari candizi, curati. E adevarat ca nu prea te priveau drept in ochi, dar cine mai vedea la cat erau de frumosi. Sa vad eu, ce femeie rezista in fata seninului? Ar fi trebuit sa spun insa, la inceput, ca vampirul meu era un bun psiholog. Ani intregi a studiat tehnici si tactici de cucerire. Stia cum trebuie sa se apropie de o femeie. Spuneti-mi si mie, ce femeie rezista in fata unor ochi candizi, chiar daca uneori acestia au luciri de pumnal? Ea nu le vede… vede doar ce vrea ea.

Ce femeie rezista in fata unor povesti cu fat-frumos, chiar daca uneori, sub pielea lui, se ascunde vampirul cu corp de om? Si daca iti mai da si flori, mai ai timp sa vezi spinii ce te-au ranit? Da’ de unde?! Te ametesti cu aroma florilor, nu mai simti durerea, nu mai vezi suvita de sange ce ti se prelinge din deget, nici ochii vampirului stralucind la vederea lui.
Ce mai stie un vampir despre femei? Stie sa-i spuna ca-i cea mai frumoasa, stie sa-i sopteasca cuvinte de alint, stie s-o acopere cu umbra lui, sa se simta protejata, stie sa o treaca strada pe trotuarul cu promisiuni, stie sa o cutreiere cu saruturi tandre, stie sa minta atat de frumos incat crede si el uneori. Si atunci femeia cade pe spate, clipa mult asteptata de vanatorul vampir, pentru a se repezi la gatul ei.
Pe vampirul meu l-am cunoscut intr-o noapte cu luna plina. Cum altfel?! In noaptea aceea, ca in toate noptile cu luna plina de altfel, nu dormeam. Eram treaza si atenta ca nu cumva sa vina ielele sa-mi fure sufletul. Ei, na! Nu au venit ele, a venit el. Si-a desenat repede pe fata o masca de timiditate, a scos textul din buzunar si a inceput:
-Cum poti fi asa singura?! Cum poti fi asa speciala?! Cat esti de frumoasa!!! Ce rau imi pare ca nu te-am cunoscut in urma cu doua zeci de ani! Lasa-ma sa te acopar de flori, lasa-ma sa te invat sa zbori, lasa-ma sa te invat sa traiesti, lasa-ma! si-ti voi jura iubire vesnica… Lasa-ma! si-ti voi iubi copii ca pe ai mei, lasa-ma! si voi avea grija de tine sa-ti fie bine. Lasa-ma! imi e foame de tine! Lasa-ma! imi e sete de tine!
Poti sa nu crezi foamea si setea unui “om”? Poti rezista la atatea promisiuni, mai ales, cand le face si in umbra unei icoane sapata in piatra? Nu! Si atunci am inceput sa cad, incet, incet si lin, asa, ca in reluare. Imi era teama, nu mai cunoscusem astfel de cadere. Ma vedeam cum cad, simteam teama, dar ochii lui ma fascinau, mainile lui ma fermecau. I-am simtit in cadere sarutul flamand, am simtit o arsura pe buza ranita de coltii lui dar acel... ,,lasa-ma!’’ imi rasuna puternic in urechi, nu aveam timp sa-i vad ochii ce-mi priveau gatul cu infrigurare. Abia cand am ajuns in iarba poleita de zambetul alb al lunii pline, i-am vazut ochii ce luasera culoarea noptii, i-am vazut ranjetul victorios de sub care sticleau coltii albi cu urme de sange. Era prea tarziu! Prin rana deschisa sangele se scurgea picatura cu picatura, deja nu mai eram in stare sa scot o vorba, de uimire. Nu stiu ce ma durea mai tare, ca o sa raman fara sange, ca m-a mintit sau ca m-am lasat amagita? Am mai avut putere, cu ultimele picaturi de sange ascunse intr-un colt de inima, sa-l vad cum fuge bezmetic, ranjind satisfacut, spre alta victima apoi am adormit si nu am mai simtit durerea, furia, dezamagirea…
M-a trezit soarele, scuturandu-mi unica lacrima ce-o mai aveam. Mi-a intins o petala de ,,nu ma uita,’’ sa-mi acopar rana de la gat, mi-a incalzit mainile si sufletul inghetat si mi-a spus:
-Sa inveti sa nu mai crezi decat in zambetul copiilor tai, in mangaierea mainilor mamei tale, in caldura oamenilor ce-ti zambesc ziua, in icoane adevarate, nu sapate in piatra si cel mai important: sa nu uiti, in nici o dimineata, sa spui: -Buna dimineata, soare! Buna dimineata, viata!
Am spus un “promit” din toata inima si am plecat spre o icoana adevarata, sa ma rog pentru toti, chiar si pentru linistea vampirului, dar mai ales, am plecat spre icoana sa-mi iau inapoi lacrimile de fericire. Stiam ca-mi vor trebui intr-o zi…

2 comentarii:

  1. Pentru că, probabil, vei vedea comentariul mâine (sau azi, de vreme ce-i trecut de miezul nopții) de dimineață, îți spun „-Bună dimineața, soare!” Nu uita să zâmbești! Până una alta, e vineri :D Începe weekend-ul ;)

    RăspundețiȘtergere
  2. Maya, un articol ce l.ai lasat acolo sa zaca in arhiva blogului :D desi merita macar ''o vorba'' spusa despre el ;)

    RăspundețiȘtergere

Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.

Postare prezentată

BLOG POWER!

Asa cum am decis aseara, astazi este prima editie a concursului de blogging interactiv Blog Power, menit sa stimuleze creativitatea bloggeri...