Universul este eminamente psihologic...
Durerea de cap persistă. La fel şi greaţa. Ameţeala a atins cote apocaliptice: simţurile mele se comportă ca un avion aflat în vrie. N-am niciun punct de sprijin, nici măcar unul insignifiant de care să mă agăţ pentru a-mi stabiliza reperele. Am încercat de câteva ori să mă ridic, dar fără succes.
În timpul acesta prelegerea continuă. Tonul indiferent al conferenţiarului complet dezinteresat de starea mea, mă irită. M-aş ridica să vomit pe el, dacă aş putea. Doar ca să-l fac să priceapă că îmi este cumplit de rău. Insuportabil.
... el se reflectă prin filtrele mentale. Cunoaşterea e, până la urmă, doar o proiecţie interioară, iar "adevărul" este unul strict personal. Stimulii - receptaţi de senzori, sunt traduşi pe baza unor tipare învăţate anterior, apoi sunt asamblaţi mental, descriind o presupusă realitate înconjurătoare. Procesul e relativ simplu: se realizează cu ajutorul simbolurilor combinate după o serie de scheme logice învăţate sau preformate prin asocieri, pe baza celor cunoscute deja.
La scurte răstimpuri am flash-uri bizare: sunt doar un bio-mecanism ciudat. Mă aflu într-o cuvă de sticlă, aşezată într-o cameră întunecată şi complet goală. De după un geam opac pentru mine sunt privită de... habar-n-am cine. Dacă n-ar exista durerea cumplită din occipital şi greaţa înfiorătoare, mai că aş crede prostia asta. Măcar ar simplifica lucrurile. Duc mâna la ceafă şi încerc fără succes să masez locul din care par să pornească toate suferinţele mele. Cineva sau ceva - nu-mi dau seama - mă atinge. De fapt, mă apucă cu forţă de braţe şi încearcă să mă ridice. Nuuuuuuuuuu, urlu din răsputeri, nu mă mişcaţi...nu încă!Cred că nu m-au auzit, altfel n-ar insista în intenţia lor criminală, fiindcă orice mişcare făcută acum m-ar ucide. Cred c-am să leşin, îmi zic şi-i înjur cu obidă: mama voastră de experimentatori nebuni!
-Femeia asta aproape că şi-a frânt gâtul... mai apuc să aud, apoi leşinul vine ca o salvare, eliberându-mă de durerea insuportabilă.
Durerea de cap persistă. La fel şi greaţa. Ameţeala a atins cote apocaliptice: simţurile mele se comportă ca un avion aflat în vrie. N-am niciun punct de sprijin, nici măcar unul insignifiant de care să mă agăţ pentru a-mi stabiliza reperele. Am încercat de câteva ori să mă ridic, dar fără succes.
În timpul acesta prelegerea continuă. Tonul indiferent al conferenţiarului complet dezinteresat de starea mea, mă irită. M-aş ridica să vomit pe el, dacă aş putea. Doar ca să-l fac să priceapă că îmi este cumplit de rău. Insuportabil.
... el se reflectă prin filtrele mentale. Cunoaşterea e, până la urmă, doar o proiecţie interioară, iar "adevărul" este unul strict personal. Stimulii - receptaţi de senzori, sunt traduşi pe baza unor tipare învăţate anterior, apoi sunt asamblaţi mental, descriind o presupusă realitate înconjurătoare. Procesul e relativ simplu: se realizează cu ajutorul simbolurilor combinate după o serie de scheme logice învăţate sau preformate prin asocieri, pe baza celor cunoscute deja.
La scurte răstimpuri am flash-uri bizare: sunt doar un bio-mecanism ciudat. Mă aflu într-o cuvă de sticlă, aşezată într-o cameră întunecată şi complet goală. De după un geam opac pentru mine sunt privită de... habar-n-am cine. Dacă n-ar exista durerea cumplită din occipital şi greaţa înfiorătoare, mai că aş crede prostia asta. Măcar ar simplifica lucrurile. Duc mâna la ceafă şi încerc fără succes să masez locul din care par să pornească toate suferinţele mele. Cineva sau ceva - nu-mi dau seama - mă atinge. De fapt, mă apucă cu forţă de braţe şi încearcă să mă ridice. Nuuuuuuuuuu, urlu din răsputeri, nu mă mişcaţi...nu încă!Cred că nu m-au auzit, altfel n-ar insista în intenţia lor criminală, fiindcă orice mişcare făcută acum m-ar ucide. Cred c-am să leşin, îmi zic şi-i înjur cu obidă: mama voastră de experimentatori nebuni!
-Femeia asta aproape că şi-a frânt gâtul... mai apuc să aud, apoi leşinul vine ca o salvare, eliberându-mă de durerea insuportabilă.
Comentarii
Trimiteți un comentariu