30 aug. 2011

Despre nimic

Stau la masa de pe terasă şi privesc grădina destul de neîngrijită. Tocmai prin acest fapt e mai interesantă. Pestriţă şi zănatecă, amestecă în ea culorile vii ale câtorva trandafiri cu verdele şters al buruienilor. La câţiva pasi de mine, gardul din şipci cenuşii se sprijină bătrâneşte pe rugii de mure. Nu mult mai departe, pe versantul care se ridică maiestuos dincolo de livadă, pădurea face ape de smarald. Totul a încremenit ca într-o stampă chinezească. Chiar şi cerul, sfidător de albastru, tace golit de păsări. Doar ceaiul verde cu aromă de iasomie abureşte în ceaşca de poţelan maroniu. E singurul care pare viu. 

Nu simt nimic, n-am gânduri, nu pot înseila nici măcar o poveste simplă din nemişcarea asta. Sunt un personaj pictat ulterior, o addenda neinspirată şi inoportună adusă unei opere complete. Nu-mi găsesc locul, motiv pentru care sunt la un pas de revoltă, copleşită de indiferenţa sfidătoare a naturii. Ea n-are nevoie de mine, iar eu nu mai pot face nimic cu ea. Suntem iremediabil separate. Aş pleca pe loc către monstruozitatea cenuşie şi mizerabilă în care-mi duc de obicei existenţa. Acolo, covârşită de spasme şi zgomote am ocazional impresia că-s vie. Aici nu mă mai pot lega de nimic, firele nevăzute au fost rupte. E doar un decor de muzeu, îmi spun, un cadru artificial menit să-mi amintească ceva dintr-un trecut de care am fost despărţită brutal. Şi uite că tabloul nu mai poate reînvia nimic, nici măcar o efemeră senzaţie estetică. 
Ca un alpinist care nu mai are de se se agăţa, încerc că mă gândesc la tine. Amintirea ta ar putea fi ultimul piolet, însă, paradoxal, nu reuşesc să te evoc. Am rătăcit reperele undeva, în golul meu interior şi îmi e peste putinţă să-ţi recompun imaginea. Prăbuşirea e iminentă. M-aştept ca tăcerea să surpe exteriorul, să-l aducă la numitor comun cu nimicul din mine. Sau aş putea să strig până ce munţii se vor prăvăli şi vor curge în torente bolovănoase, acoperind adâncurile pustii ale sufletului meu. 
Aş putea, dar îmi e mai comod să tac. N-am veleităţi de revoluţionară, nici măcar atunci când e vorba despre o cauza personală care a contat...care încă mai mai contează foarte mult. 

*** 
Am petrecut cele patru zile închisă în bibliotecă. Tolănită pe o canapea suficient de comodă şi având în faţă o carte deschisă din care mă prefăceam că citesc. Era un paravan convenabil şi credibil, atâta timp cât nu uitam să mai dau pagina. Gazdele- intelectuali subţiri, de modă veche - cu un adevărat cult pentru lectură (ca dovadă şi colecţia remarcabilă de volume) , mi-au respectat presupusul interes. Interesul ar fi fost real, dacă aş fi avut o altă dispoziţie şi dacă aş fi reuşit să mă concentrez vreun pic. Însă mi-a fost imposibil, aşa că mi-am risipit timpul între reverii insipide şi un somn chinuitor, presărat cu vise rare şi anoste, somn care mă găsea şi mă părăsea după câteva minute sau ore, chircită în aceeaşi postură, pe aceeaşi canapea. 
Măcar m-am putut feri de mesele comune, ocazie de socializare zgomotoasă, inutilă şi cumplit de obositoare pentru nervii mei. Am preferat să gust câteceva pe fugă, la bucătărie. Alteori, furam te miri ce din frigider şi m-ascundeam ca o infractoare, ca să scap de reproşurile celor care mă voiau participantă la festivitatea umplerii burţilor. Adevărul e că am încercat, însă fără succes. Înstrăinată de mine, era cu atât mai puţin probabil să mă apropii de ei. 

*** 
Închisă în bibliotecă ca într-un templu, profitam de linişte şi singurătate ca să adun firimiturile de amintiri şi să-mi creez propriul festin. Rezultatul a fost o înfometare a sufletului care mi-a întărit concluzia că demersul e în van. Ceva s-a stricat iremediabil, mecanismul refuză să funcţioneze, iar eu am rămas fără soluţie şi fără energia necesară căutărilor interioare. Sunt condamnată la o pseudoexistenţă. Viaţa îmi e ca un film prost şi vechi, alcătuită din gânduri fragmentate, neînsoţite de emoţii, o suită de piese disparate care apar fulgurant pe ecranul minţii, fără a se lega între ele sau cu realitatea înconjurătoare. Şi dintre toate, cel mai grav este că nu mai am resurse să mă prefac. Rup punţile şi îndepărtez oamenii. Mi-e imposibil să mimez prezenţa şi implicarea în ceea ce se desfăşoară în jurul meu, jignind involuntar prin indiferenţa şi apatia mea pe cei - tot mai puţini, de altfel, care se arată interesaţi de mine.

2 comentarii:

  1. Mulţumesc, Liviu. :)
    Atenţia pe care o acorzi textelor mele mă impresionează şi mă onorează.
    Din păcate eu nu reuşesc să particip aşa cum mi-aş dori la discuţiile voastre. Ba n-am timp, ba mă copleşeşte câteo angoasă şi mă retrag în mine, ba - pur şi simplu mă "bate" tehnica şi până postez un comentariu, discuţia voastră avansează prea mult. Asta nu înseamnă că nu trec aproape zilnic pe aici. :)
    O seară frumoasă,

    RăspundețiȘtergere

Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.

Postare prezentată

BLOG POWER!

Asa cum am decis aseara, astazi este prima editie a concursului de blogging interactiv Blog Power, menit sa stimuleze creativitatea bloggeri...