Citeam de curând pe un site creştin despre extrema nestatornicie a sufletului omenesc, care i-a deteminat pe locuitorii Iersualimului să Îl aclame pe Iisus o dată cu intrarea Sa în cetate, iar numai o săptămână mai târziu, să Îl răstignească. Prima reacţie ar fi să îi învinuim, să îi privim cu dezamăgire şi reproş. Şi, asta facem în toate situaţiile vieţii noastre, atunci când Ierusalimul nostru se preschimbă în răstignire.
Într-un fel, e normal, e omenesc. Dar, dacă ne amintim că El ne-a cerut să fim desăvârşiţi...Dificultatea constă în faptul că nu înţelegem de ce se petrec aceste lucruri: de ce iubirea sau prietenia veşnică, nu e chiar veşnică, de ce promisiunile se preschimbă în contrariul lor, de ce frumosul de altădată devine banal, sau chiar meschin.
Şi, înţelegem şi mai puţin atunci când aceste lucruri se petrec şi cu noi! Adică, atunci când ne dăm seama că nici noi nu suntem mult diferiţi: că nu putem avea mereu aceeaşi intensitate a sentimentelor, a idealurilor, nici măcar aceleaşi dorinţe. Că lucrurile care ne-ar fi făcut fericiţi cândva, acum ne fac doar să zâmbim.
Atunci, înţelegem măcar că această nestatornicie nu este chiar un rău absolut, ci doar face parte din natura umană. Din natura umană netransformată, sau în curs de transformare...
Desigur, nu trebuie doar să înţelegem acest lucru, şi gata, suntem absolviţi! Dar măcar, nu îi vom mai învinui atât de mult pe ceilalţi. Vom înţelege dorinţa lor sinceră de bine dintr-un anumit moment, şi schimbarea puerilă a acelei dorinţe în contrariul ei, în momentul următor. Fiindcă, asta suntem noi, cei în curs de transformare, cei în drum spre Împărăţie: copii cu pretenţii de adulţi. De fapt, marea majoritate a oamenilor nu sunt maturi din punct de vedere emoţional, şi se pare că acum, chiar şi la angajare, contează mai mult coeficientul de inteligenţă emoţională, decât IQ-ul.
Şi, ce vom face mai departe? Desigur, nu îi vom forţa să devină maturi peste noapte. Putem doar să ne rugăm pentru ei, să le trimitem gânduri şi energii pozitive. Şi, în acelaşi timp, să ne rugăm şi pentru noi, şi să încercăm să ne transformăm. Înţelegându-ne propriile nestatornicii - unele naturale în procesul evoluţiei - îi vom învinui mai puţin. Ce înţeleg prin "nestatornicii naturale"? Este, de fapt, fenomenul prin care creştem, evoluăm, şi nu ne mai putem dori aceleaşi lucruri la maturitate, ca şi în copilărie. Ce am spune despre un mare director care şi-ar dori de ziua lui aceeaşi minge de fotbal ca la 15 ani?
Desigur, există situaţii extreme: sentimente extrem pozitive transformate în extrem negative, trădări, mari nefericiri. Acestea nu mai pot fi privite cu îngăduinţă, dar pot fi "tratate" şi vindecate ca orice boală - a sufletului, sau a destinului. Iertând, ne vindecăm pe noi, şi cu timpul, şi pe ceilalţi.
Poate cele de mai sus pot părea simple vorbe, dar ele pot fi încercate, puse în aplicare. Totul începe cu un pas, pe care trebuie să îl facem noi-înşine. Apoi, următorii îi vor face Dumnezeu şi viaţa - în diferite moduri de manifestare.
Şi, cel mai important lucru este, atunci când încheiem o situaţie, să nu plecăm "trântind uşa" (psihologic vorbind), sau lăsând în urmă o uşă perfect ferecată. Să ne gândim doar că Dumnezeu lasă, pentru fiecare dintre noi, şi în toate situaţiile în care am greşit, o uşă deschisă, sau măcar întredeschisă...
Într-un fel, e normal, e omenesc. Dar, dacă ne amintim că El ne-a cerut să fim desăvârşiţi...Dificultatea constă în faptul că nu înţelegem de ce se petrec aceste lucruri: de ce iubirea sau prietenia veşnică, nu e chiar veşnică, de ce promisiunile se preschimbă în contrariul lor, de ce frumosul de altădată devine banal, sau chiar meschin.
Şi, înţelegem şi mai puţin atunci când aceste lucruri se petrec şi cu noi! Adică, atunci când ne dăm seama că nici noi nu suntem mult diferiţi: că nu putem avea mereu aceeaşi intensitate a sentimentelor, a idealurilor, nici măcar aceleaşi dorinţe. Că lucrurile care ne-ar fi făcut fericiţi cândva, acum ne fac doar să zâmbim.
Atunci, înţelegem măcar că această nestatornicie nu este chiar un rău absolut, ci doar face parte din natura umană. Din natura umană netransformată, sau în curs de transformare...
Desigur, nu trebuie doar să înţelegem acest lucru, şi gata, suntem absolviţi! Dar măcar, nu îi vom mai învinui atât de mult pe ceilalţi. Vom înţelege dorinţa lor sinceră de bine dintr-un anumit moment, şi schimbarea puerilă a acelei dorinţe în contrariul ei, în momentul următor. Fiindcă, asta suntem noi, cei în curs de transformare, cei în drum spre Împărăţie: copii cu pretenţii de adulţi. De fapt, marea majoritate a oamenilor nu sunt maturi din punct de vedere emoţional, şi se pare că acum, chiar şi la angajare, contează mai mult coeficientul de inteligenţă emoţională, decât IQ-ul.
Şi, ce vom face mai departe? Desigur, nu îi vom forţa să devină maturi peste noapte. Putem doar să ne rugăm pentru ei, să le trimitem gânduri şi energii pozitive. Şi, în acelaşi timp, să ne rugăm şi pentru noi, şi să încercăm să ne transformăm. Înţelegându-ne propriile nestatornicii - unele naturale în procesul evoluţiei - îi vom învinui mai puţin. Ce înţeleg prin "nestatornicii naturale"? Este, de fapt, fenomenul prin care creştem, evoluăm, şi nu ne mai putem dori aceleaşi lucruri la maturitate, ca şi în copilărie. Ce am spune despre un mare director care şi-ar dori de ziua lui aceeaşi minge de fotbal ca la 15 ani?
Desigur, există situaţii extreme: sentimente extrem pozitive transformate în extrem negative, trădări, mari nefericiri. Acestea nu mai pot fi privite cu îngăduinţă, dar pot fi "tratate" şi vindecate ca orice boală - a sufletului, sau a destinului. Iertând, ne vindecăm pe noi, şi cu timpul, şi pe ceilalţi.
Poate cele de mai sus pot părea simple vorbe, dar ele pot fi încercate, puse în aplicare. Totul începe cu un pas, pe care trebuie să îl facem noi-înşine. Apoi, următorii îi vor face Dumnezeu şi viaţa - în diferite moduri de manifestare.
Şi, cel mai important lucru este, atunci când încheiem o situaţie, să nu plecăm "trântind uşa" (psihologic vorbind), sau lăsând în urmă o uşă perfect ferecată. Să ne gândim doar că Dumnezeu lasă, pentru fiecare dintre noi, şi în toate situaţiile în care am greşit, o uşă deschisă, sau măcar întredeschisă...
Comentarii
Trimiteți un comentariu