Deja sunt cliseice intrebarile care incep cu de ce. Si totusi... de ce acum cand abia se mai stinsese jaratecul din mine, cand abia au fost acoperiti taciunii cu cenusa? De ce exact acum primesc o alta lovitura in fund? Din nou ma cuprinde acel dezgust, sentiment de sfarseala si declin. Si viata, sperantele unde sunt? Pastrez un anumit optimism: nu acuz viata. Consider ca lumea e frumoasa si demna. Dar eu cad din nou. E posibil?
Se pare ca asa trebuie sa fie mereu: sa mi se formeze coaja pe rana, apoi sa vina cineva sa mi-o redeschida si sa mi-o sfasie provocand o si mai mare durere. Dar acum am luat o decizie importanta: o sa transform aceasta cumplita depresie in criza trecerii la maturitate. O sa-mi scriu nenorocirea printr-o decisiva renastere in proza. O sa invat sa primesc aceasta distrugere, aceasta obositoare infrangere ca pe un dar binecuvantat. Voi izbuti oare?
Va veni totusi si sfarsitul. Si atunci?
Pe cine sa blestem in ziua cand totul se va termina?
Nu! Nu așa! Nu-mi place...
RăspundețiȘtergereFir-ar. Nu pot să-ți spun nimic, pentru că știu că știi deja toată teoria. dar... „De ce”-urile nu au ajutat. Nici pe mine nu mă ajută. Dar nu trebuie să fii așa. trebuie să treci peste, să te înveți cu durerea dacă altfel nu se poate... Să o accepți ca parte din tine...
Leah, am o personalitatea si niste idei destul de complicate, nu stiu daca pot sa realizez ceea ce ai spus tu:)
RăspundețiȘtergere