22 ian. 2012

Povara Batranetii



Batranii-au adunat printre plavani
Sudoarea muncii sutelor de ani
Testament - Tudor Arghezi

Imi doresc mult sa gasesc acum cuvinte potrivite pentru a crea un text in care sa vorbesc despre imensa recunostiinta pentru bunicii mei. Dar am in suflet un amalgam de sentimente, amintiri, regrete sau sperante pentru viitor incat nu pot sa le pun pe toate cap la cap.

Gasind niste fotografii vechi dintr-un album de familie m-a izbit pur si simplu dorinta asta arzatoare sa ma duc din nou pe campul ala verde de la tara, sa stau sub acel cires imens cu o carte in mana si sa ma bucur pana la extaz de aceasta bucurie. Vreau din nou sa stau cocotata pe bucataria de vara si sa ma joc cu pisica, sau sa-mi petrec ore in sir prin podul casei, cautand caiete vechi de-ale parintilor, din timpul studentiei lor. Caietele si cartile alea, pastrate cu sfintenie de catre mamaie. Stau si ma gandesc... oare asa o sa pastreze si parintii mei lucrurile mele din perioada asta? Nu puteam sa inteleg atunci lacrimile acelei femei, ce nu invingeau gravitatia si isi lasau umezeala pe cate-o litera veche tiparita. Nu puteam sa inteleg sarutul ei plin de tristete, atunci cand isi apropia buzele de cate-o coperta prafuita si o strangea apoi la inima, vrand parca sa-si imprime scrisul de pe pagini, pe inima. Imi spunea: Caietul asta il avea in clasa a 10a, cand a dat treapta. Se descurca bine la matematica. Si cate amintiri se ascundeau atunci in acei ochi scaldati in lacrimi... Iar eu... eu nu intelegeam. Varsta mea nu-mi permintea sa fac asta, desi daca eram un copil destept as fi stiut s-o iau in brate si sa-i spun ca si eu si mami o iubim. Acum.. cat as mai vrea sa fac lucrul asta, sa stau cu ea la focul plitei si sa ma invete poezii, uneori chiar sa mai iau bataie ca nu tineam minte versurile:)) Si ceea ce este ironic este ca nu e nimic concret care sa ma impiedice sa ma urc in masina maine, sau poimaine, sau oricand si am ca destinatie acea curte plina de pasari, de gaste, pisici si animale de casa. Mi-e rusine de mine, mi-e rusine ca acum ma duc pe la ei, pe la bunicii mei de 2-3 ori pe an. Mi-e rusine sa le vad chipul schimonosit de poverile vietii, atunci cand se lumineaza dintr-o data la vederea copiilor si nepotilor. Imi plec ochii, ii sarut, ii imbratisez si le zic: Sarut mana, mamaie, sarut mana, tataie! Mi-e rusine de faptul ca, spre deosebire de altii, am noroc sa am toti bunicii in viata, dar sa nu ii pretuiesc deloc.
Doamne si cat imi placea sa stau acolo. Imi placea sa ma joc cu animalele, sa ma duc cu tataie cu vaca (desi o data m-a impuns zdravan:)) ) Imi placea sa ma duc sa culeg flori in fiecare primavara. Ma simteam bine... Dar acum? Nu mai imi place sa fiu fericita, sau ce s-a intamplat? Imi apare un zambet fugar la fiecare amintire ce-mi revine privind albumul asta. Si cate peripetii... Desi am sustinut ca nu beau alcool si nu m-am imbatat niciodata, trebuie sa recunosc acum ca nu e adevarat. Aveam o strabunica ce deh, mai cu una, mai cu alta, se mai ducea prin pivnita si mai lua cate o canuta de tuica. Eu, copil mic si rasfatat, neinvatat sa stau singura nici un minutel, ma tineam dupa ea si o urmaream. Dupa ce pleca de acolo, imi luam si eu portia din butoi si o dadeam pe gat:)) Lucrul grav e ca la un momentdat nu ma mai opream. A trebuit sa ma gaseasca mamaie acolo, pe jumatate lesinata. Mi-a mai dat si 2 palme de mi-a sarit bulionul fix pe perete si vedeam numai stele verzi, asta ca sa ma invat minte sa nu mai beau. Ca sa nu mai spun de amenintarile pe care le primea saraca femeie, ca bag degetele in priza daca nu sta cu mine in casa. Si deh, femeia mai avea treaba, mai cu un porc, mai cu o gaina, trebuia si orataniile sa manance, nu? Ei bine, n-avea decat tataie sa inchida curentul, ca sa nu gaseasca desteapta curentata prin camera.
Desi acum, cand ma duc pe acolo spun un simplu Sarut mana batranilor ce ii intalnesc pe strada, eu imi amintesc. Si fiecare dintre ei reprezinta pentru mine piloni importanti in cresterea mea ca om. Ei... ei nu-si mai amintesc de mine. Nu-si mai amintesc de nepoata lui tanti Maria, care obisnuia sa strige tot satul mamaie Tanta, mamaie Didrina, mamaie Florica, mamaie Anita, tataie Damian...
Cat iubesc amintirle astea si nu as renunta la ele pentru nimic in lume. Cat imi iubesc bunicii, cat iubesc locul ala, pentru ca da, sunt o fata crescuta la tara, printre oameni asa cum vedeti in cele doua imagini, oameni simpli, oameni ce isi duc sudoarea batranetii printre boli si dureri si lacrimi amare. Oameni care acum traiesc cu speranta ca traiesc de pe-o zi pe alta ca le mai da Dumnezeu inca o zi, si poate ca in acea zi copiii si nepotii ii vor vizita.
Doi oameni care mi-au facut copilaria memorabila. Doi oameni carora le datorez ceea ce sunt acum. Bunici scumpi...

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.

Postare prezentată

BLOG POWER!

Asa cum am decis aseara, astazi este prima editie a concursului de blogging interactiv Blog Power, menit sa stimuleze creativitatea bloggeri...