25 ian. 2012

Pentru ca un parinte...

Pentru ca un parinte...

Pana si sfinxul moare cu incetinitorul
Fapte inconstiente, intre adevar si mit
Nevoia jalnica de a te afunda in ale carnii
Si a te numii "tata" fara impulsul tau.
Mai mult decat in vremurile primare
Curge rautatea ca dintr-un sac de rafie rupt.
E imprastiata la voia intamplarii...
Vantul insufleteste pleoape reci a unui copil care se vindeca greu .
Putem fi de stele mai aproape si cu toate astea
Alegem mocirla in care vor veni sa ne ingroape strainii.


Cu a lor suflete facute sloi, se polueaza apa cu monstrii
Se sinucid balene in larg, cainii latra in libertate
Se vand idealuri la televizor, se vand in lumea lor
Iar eu din ce in ce mai mult imi vars sangele ca donator
A intrat desertul in suflet, patrunde in casa, patrunde in noi


Dincolo de templul sacru a unui parinte
Se deschide o usa cu-un strigoi
Cu sageata unui orb si a unui mut
Un carbune arzator arunca langa mine
Un jandarm care elaboreaza teorii,
Un dictator pregatit sa rosteasca cuvinte grele
Un maine vine oricum , ce ne mai asteapta oare?
Pentru ca un parinte nu stie sa fie parinte...

semnat: Busola...

Emil Cioran - Demiurgul cel rău




A căuta un sens vreunui lucru ţine nu atât de naivitate, cât de masochism.
A trăi – o imposibilitate de care n-am încetat să devin conştient, zi de zi, de, să zicem, vreo patruzeci de ani...
Această incapacitate de a rămâne în sine, pe care Creatorul avea s-o ilustreze într-un mod atât de nefericit, am moştenit-o noi toţi: a procrea înseamnă a continua în alt chip şi la altă scară lucrarea care-i poartă numele, înseamnă a pune, printr-o jalnică maimuţăreală, încă o cărămidă la "creaţa" lui. Fără impulsul dat de el, dorinţa de a prelungi lanţul fiinţelor n-ar exista, şi nici această nevoie de a subscrie la mişmaşurile cărnii.
Ai lăsat să se ofilească tot ce era mai bun în tine. Să fi fost mai atent, nu ţi-ai fi trădat adevărata vocaţie, aceea de tiran ori de sihastru.
Ai sentimentul că eşti cineva doar când pui la cale vreo nelegiuire.
Am în comun cu Diavolul posomorala, sunt ca şi el un melancolic prin decret divin.
Am scris în momentele mele depresive, ca să mă pot elibera de mine.
Ambiţiosul se resemnează cu anonimatul doar după ce şi-a epuizat toate rezervele de acreală.
Anxiosul îşi construieşte spaimele, apoi se cuibăreşte în ele: un pensionar al vertijului.
Atâta timp cât invidiezi reuşita altuia, chiar şi a unui zeu, eşti un sclav jalnic la fel ca toţi ceilalţi.
Ca să te regăseşti, nimic mai bun decât să fii "uitat". Să nu stea nimeni între tine şi ceea ce contează. Ceilalţi, cu cât te ocolesc, cu atât îţi aduc mai aproape desăvârşirea: ei te salvează părăsindu-te.
Când dezgustul de mine însumi mă copleşeşte, îmi spun că poate mă acuz pe nedrept, că nu văd cine, chinuit de aceleaşi obsesii, ar fi putut trece drept o persoană în viaţă timp de atâţia ani.
Carnea se întinde tot mai mult ca o cangrenă pe faţa pământului. Nu ştie să-şi impună limite, continuă să se lăţească în ciuda eşecurilor sale, îşi ia înfrângerile drept cuceriri; carnea n-a învăţat niciodată nimic. Prin esenţă, ea stă sub autoritatea Creatorului, care şi-a proiectat în ea instinctele ticăloase.
Ce nume poartă osul pe care îl ating? Şi ce putem avea în comun, el şi cu mine? Ar trebui să reluăm exerciţiul cu altă parte a trupului şi să continuăm până în clipa când nimic nu mai este al nostru.
Ceea ce mă împiedică să cobor în arenă e faptul că văd acolo prea mulţi inşi pe care-i admir dar pe care nu-i pot stima, într-atât îmi par de naivi. De ce i-aş provoca, de ce m-aş măsura cu ei pe-aceeaşi pistă? Lehametea mea îmi dă asemenea superioritate, că nu-i văd ajungându-mă din urmă vreodată.
Ceilalţi nu au sentimentul de a fi nişte şarlatani - deşi sunt; cât despre mine... sunt tot atât ca şi ei, însă o ştiu şi sufăr pentru asta.
Celui ce s-a revoltat peste măsură îi este dat să nu mai aibă putere decât pentru dezamăgire.
Creatorul e absolutul omului exterior; în schimb, omul lăuntric vede în Creaţiune un detaliu jenant, un episod inutil, chiar nefast. Orice experienţă religioasă profundă începe acolo unde ia sfârşit domnia demiurgului, nu are ce face cu el, îl acuză, este negarea lui. Atâta timp cât Creatorul şi lumea ne obsedează, nu vom putea scăpa de ei pentru ca, într-un elan autodistructiv, să regăsim increatul şi să ne pierdem în el.
Cum faptul de a procrea presupune o rărăcire monstruoasă, e sigur că dacă am deveni înţelepţi, adică indiferenţi faţă de soarta speciei, am păstra din ea doar câteva eşantioane, la fel cum se conservă specimene de animale pe cale de dispariţie. Să punem stavilă cărnii, să încercăm să-i frângem fiorosul avânt. Asistăm la o adevărată molimă de viaţă, la o inflaţie de chipuri. Unde şi cum să mai rămâi singur cu Dumnezeu?
Cum să crezi că o rugăciune e altceva decât un monolog, că un extaz are o valoare dincolo de el însuşi, că vreunui zeu îi pasă de mântuirea sau de pierzania noastră? E totuşi ceea ce ar trebui să putem crede, măcar preţ de o secundă pe zi.
Cum se face că, în viaţă ca şi în literatură, revolta, fie şi pură, are ceva fals, în timp ce resemnarea, chiar dacă e fruct al nevolniciei, dă totdeauna impresia de autentic?
Cuvântul şi tăcerea. Te simţi mai în siguranţă lângă un nebun care vorbeşte decât lângă nebunul ce nu deschide gura.
Dacă aş fi sigur că mântuirea mi-e indiferentă, aş fi de departe cel mai fericit om care-a fost vreodată.
Dacă judecăm bine, e preferabil să nu fie nimic. Dacă ceva ar fi, am trăi cu spaima că ne-ar putea scăpa. De vreme ce nimic nu e, toate momentele sunt perfecte şi nule, şi este indiferent dacă ne bucurăm de ele sau nu.
De câte ori nu mi-am spus că, fără ideea sinuciderii, ne-am sinucide pe loc!
Deprimarea pe care-o exprimă ochii gorilei. Un mamifer funebru. Din privirea lui mă trag eu.
Despărţit de semeni prin soarta insulară a inimii, te agăţi de Dumnezeu ca mările nebuniei să nu-şi înalţe valurile mai sus de singurătatea ta.
Dispariţia animalelor e un fapt de o gravitate fără precedent. Călăul lor a invadat peisajul; nimeni nu mai încape de el. Oroarea de-a vedea un om acolo unde cândva puteai să contempli un cal!
Doar scriitorul fără cititori îşi poate permite luxul de a fi sincer. El nu se adresează nimănui: cel mult lui însuşi.
După anumite nopţi ar trebui să ne schimbăm numele, căci cu adevărat nu mai suntem aceiaşi.
După teama că nu există nimic urmează teama că există ceva. Mai uşor acceptăm despărţirea de nefiinţă decât de fiinţă. Nu că lumea aceasta nu ar exista, dar realitatea ei nu e una adevărată. Totul pare a exista şi nimic nu există.
E pălăvrăgeală orice discuţie cu cel ce n-a suferit.
Eşti obsedat de detaşare, de puritate, de nirvana, şi totuşi cineva înlăuntrul tău îţi şopteşte: "Dac-ai avea curajul să-ţi exprimi dorinţa cea mai secretă, ai spune: Aş vrea să fi inventat toate viciile."
Faptul atât de simplu de a privi un cuţit şi de a înţelege că nu depinde decât de tine să-l foloseşti într-un anume scop îţi dă o senzaţie de irezistibilă putere, vecină cu megalomania.
Îmi place să glosez pe marginea căderii, îmi place să trăiesc ca parazit al Păcatului originar.
În care autor din vechime am citit că tristeţea se datorează "încetinirii" sângelui? Chiar asta e: un sânge stătător.
În certitudinea de a fi neînţeles încape tot atâta orgoliu câtă ruşine.
În chiar acest moment, cam peste tot, mii şi mii de inşi sunt pe cale să-şi dea ultima suflare, în timp ce eu, cramponat de stilou, caut în van un cuvânt pentru a le comenta agonia.
În faţa acelei insecte, mare cât un punct, ce alerga pe masă, prima mea reacţie a fost caritabilă: s-o strivesc, apoi am hotărât s-o las în plata Domnului. La ce bun s-o eliberez? Atât că grozav aş fi vrut să ştiu unde mergea!
În sângele meu, o inepuizabilă picătură de oţet: cărei ursitoare i-o datorez?
În teorie, îmi pasă la fel de puţin că trăiesc ori că mor, în practică, sunt muncit de toate spaimele ce cască un abis între viaţă şi moarte.
Încercând să-şi înăbuşe poftele, să le reducă la neant, a izbutit doar să le deregleze, să le golească de tot ce aveau sănătos, fortifiant: un animal de pradă hărţuit, secătuit, regretându-şi instinctele de altădată. Cum ghearele i s-au tocit, dar nu şi pofta de a sfâşia cu ele, violenţa i s-a transformat în obidă (care nu-i altceva decât agresivitate înfrântă, umilită, incapabilă să se manifeste).
Înghesuiţi pe malurile Senei, câteva milioane de înăcriţi fabrică împreună un coşmar, pe care-l pizmuieşte restul lumii.
Înşiruire de pamflete sub masca unor tratate, apologetica creştină reprezintă o culme a genului bilios.
Îţi face bine să te gândeşti că te vei sinucide. Nu există subiect mai liniştitor: de îndată ce intri în el simţi că respiri. Meditaţia asupra lui te face aproape tot atât de liber ca şi pentru actul propriu-zis.
Lumea asta n-a fost creată la bucurie. Se procreează totuşi în plăcere. Da, fără îndoială, dar plăcerea nu e bucurie, e şi simulacrul ei: funcţia ei este de a amăgi, de a ne face să uităm că, până în cel mai mic detaliu, creaţiunea poartă pecetea tristeţii iniţiale din care s-a ivit.
Miezul nopţii. Tensiune vecină cu epilepsia. Poftă de-a face să sară totul în aer, sforţări ca să nu explodez. Haos iminent.
Moartea e savoarea existenţei.
Nimic nu va putea să-mi scoată din minte că lumea asta e fructul unui zeu tenebros ce-şi prelungeşte umbra în mine, şi că misiunea mea este să duc la ultimele consecinţe blestemul ce apasă asupra lui şi a operei sale.
Nu atât pofta de a trăi trebuie combătută, cât pornirea de "a lăsa urmaşi". Părinţii, genitorii, sunt nişte provocatori sau nişte nebuni. Ce poate fi mai deprimant decât faptul că ultimul avorton posedă facultatea de a da viaţă, de-a "aduce pe lume"? Cum să nu te cuprindă spaima sau sila când te gândeşti la miracolul ce face din primul venit un demiurg pe puncte? Ceea ce trebuia să fie un dar la fel de excepţional ca şi geniul a fost distribuit tuturora de-a valma: generozitate de speţă joasă ce descalifică pe vecie natura.
Nu e destul să ştiu că nu sunt nimic, mai trebuie să mă conving de asta cu adevărat.
Nu există o modalitate de a demonstra că e preferabil să fii decât să nu fii.
Nu ne sinucidem cum se crede într-un acces de demenţă, ci dimpotrivă, într-un acces de luciditate insuportabilă, într-un paroxism ce poate fi, dacă vreţi, asimilat nebuniei. Momentul culminant al hotărârii nu dovedeşte însă nicio întunecare a spiritului: idioţii nu se sinucid aproape niciodată.
Nu te omori decât dacă ai fost, prin unele laturi, totdeauna în afara tuturor lucrurilor. E vorba de o nepotrivire originară de care nu poţi să nu fii conştinet. Cel chemat să-şi ia viaţa nu aparţine decât accidental acestei lumi; el nu ţine în fond, de nici o lume. Nu predispus, ci predestinat eşti să te sinucizi, sortit încă-naintea oricărei dezamăgiri, oricărei experienţe: fericirea într-acolo te-mpinge, ca şi nefericirea, ea chiar mai mult, căci, amorfă, improbabilă, ea-ţi cere un istovitor efort de adaptare, în vreme ce nefericirea îţi oferă siguranţa şi rigoarea unui ritual.
Nu te-ar interesa fiinţele dacă n-ai spera să întâlneşti cândva pe unul mai încolţit decât tine.
Nu-i pueril să-mi pese că-mi sabotez neîncetat facultăţile? Şi totuşi, în loc să mă flateze, evidenţa neîmplinirii mele mă demoralizează, mă dărâmă. Oare m-am otrăvit cu clarviziune ca să sfârşesc aici? Târăsc după mine resturi de demnitate ce mă dezonorează.
Oamenii cad spre cer; căci Dumnezeu e un abis privit de jos.
Obsesia sinuciderii e datul celui ce nu poate nici să trăiască, nici să moară, şi care nu uită niciun moment această dublă imposibilitate.
Orice fiinţă este un imn distrus.
Orice naştere este suspectă; îngerii, din fericire, sunt străini de aşa ceva, propagarea vieţii fiind rezervată celor căzuţi.
Până la urmă, totul se reduce la dorinţă sau la absenţa dorinţei. Restul e nuanţă.
Pasiunea anonimatului, dorinţa de a nu lăsa vreo urmă îi e străină celui ce-şi îndrăgeşte numele şi opera, şi încă mai străină celui care visează la un nume sau la o operă, într-un cuvânt veleitarului: acesta, dacă se îndârjeşte să caute mântuirea, va izbuti, cel mult, să se împotmolească în nirvana...
Prin extaz - al cărui obiect e un dumnezeu fără atribute, o esenţă de dumnezeu - ne înălţăm spre o formă de apatie mai pură chiar decât aceea a zeului suprem, şi, cufundându-ne în divin, suntem totodată dincolo de orice formă de divinitate. Este etapa finală, punctul de sosire al misticii, punctul de plecare fiind ruptura cu demiurgul, refuzul de a-l mai frecventa şi de a-i lăuda lucrarea. Nimeni nu-i mai cade în genunchi, nimeni nu-l mai venerează. Singurele cuvinte ce i le adresăm sunt rugi în răspăr - unic mod de comunicare între o creatură şi un Creator deopotrivă de căzuţi.
Psihanaliza va fi cândva total discreditată, nu încape vreo îndoială. Nu-i mai puţin adevărat că ne-a distrus ultimele rămăşiţe de naivitate. Nicicând, după ea, nu vom putea să mai fim inocenţi.
Ratatul e un om ca noi toţi, cu diferenţa că el n-a consimţit să repecte regula jocului. De aceea îl blamăm şi îl ocolim, îl duşmănim pentru că a dezvăluit secretul nostru, îl considerăm, pe bună dreptate, un mizerabil şi un trădător.
Să ai deopotrivă gustul provocării şi al anonimatului, să fii, prin instinct, un zurbagiu iar prin convingere un cadavru!
Să concepi un gând, un unic şi acelaşi gând - dar capabil să facă ţăndări universul.
Să nu ai gust decât pentru imn, blasfemie, epilepsie...
Să te gândeşti subit că ai un craniu - şi să nu-ţi pierzi minţile!
Să trăieşti fără absolut niciun ţel! Am întrezărit această stare, am atins-o adesea, fără să izbutesc să mă menţin în ea: sunt prea slab pentru asemenea fericire.
Spiritul înaintează doar dacă are răbdarea de a se învârti în loc, adică de-a aprofunda.
Sterilitatea lui era infinită: ţinea de extaz.
Suferinţa te face să trăieşti timpul în detaliu, moment cu moment. Ceea ce înseamnă că pentru tine timpul există – şi încă cum! În schimb peste ceilalţi alunecă, peste cei ce nu suferă; se poate spune, de aceea, că ei nu trăiesc în timp, şi nici n-au trăit vreodată în el.
Sunt sătul să fiu eu şi totuşi îi rog neîncetat pe zei să mă redea mie însumi.
Suntem cu toţii pe fundul unui iad unde fiece clipă e un miracol.
Ţi se cer fapte, dovezi, opere, iar tu ce poţi prezenta sunt lacrimi prelucrate.
Trebuie să descurajăm procreaţia; teama de a vedea omenirea stingându-se nu are niciun temei: orice s-ar întâmpla, vor fi peste tot destui nerozi profitând să se perpetueze, iar dacă până şi aceştia ar sfârşi prin a refuza, se va găsi mereu, gata să se sacrifice, vreun cuplu hidos.
Trebuie să te gândeşti la Dumnezeu iar nu la religie, la extaz iar nu la mistică. Diferenţa dintre teoreticianul credinţei şi credincios este la fel de mare ca aceea dintre psihiatru şi nebun.
Un câine începu să latre, apoi, gudurându-se, se luă după mine. Nimeni nu-şi poate imagina dacă nu a simţit-o el însuşi - mângâierea pe care ne-o aduce un animal ce vine să ne ţină companie atunci când zeii ne-au întors spatele.
Un plus de iluzie şi de zbucium - iată la ce aspiră fiecare din noi, toţi cei ce nu au norocul să creadă în nesfârşita horă a naşterilor şi morţilor. Tânjim după blestemul de a renaşte. Pentru ce şi-a dat Buddha atâta osteneală? Ca să ajungă la ce? - La moartea definitivă: ceea ce, noi unii, suntem siguri că vom obţine fără meditaţie sau penitenţă, fără niciun efort.
Visez o limbă ale cărei cuvinte, la fel ca nişte pumni, să rupă maxilarele.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.

Postare prezentată

BLOG POWER!

Asa cum am decis aseara, astazi este prima editie a concursului de blogging interactiv Blog Power, menit sa stimuleze creativitatea bloggeri...