Lucruri neterminate

Nu încep lucruri pe care ştiu că nu le pot duce la bun sfârşit, nici măcar o carte sau un film. Evident nu pot să prevăd totul, dar prefer să-mi iau nişte măsuri de precauţie, să mă ţin de cuvânt faţă de mine în primul rând şi faţă de ceilalţi.
Avem o nesimţire crasă în momentul în care desconsiderăm faptul că ceea ce noi facem sau zicem are un efect destul de mare asupra celorlalţi şi că acţiunile noastre sunt strânse legate, într-o legătură poate de dependentă de ale celorlalţi.
Nu am nici o frică să nu fac anumite lucruri, sau să spun NU când simt că e necesar. De fapt a spune NU e mai uşor decât a spune DA.
Consecvenţa de care dăm dovadă când facem ceva pentru noi exclusiv, împătimiţi că vom obţine ceva, ar trebui s-o folosim în orice moment când întreprindem ceva, pe cât posibil.
Cred însă că unele situaţii lasă o portiţă deschisă şi nu se termină niciodată. Pe ideea că e bine să laşi loc de bună ziua mereu, viaţa adesea te surprinde şi te poţi întâlni cu aceeaşi persoană în alt context.
Cu toate acestea, există situaţii, care nu s-au consumat pe cât ar fi trebuit, dintr-un motiv sau altul şi încerc oarecum să le găsesc o explicaţie. Peste ani de zile unele se continuă, se rezolvă, sau cel puţin le înţeleg, dar altele par fără noimă.
De ce? Pentru că ar trebui să învăţăm ceva?
Urăsc incertitudinea şi tot ce este confuz. Am o nevoie existenţială să înţeleg tot şi cer explicaţii chiar şi când nu există o explicaţie. Poate sunt prea încăpăţânată şi nu pricep de ce sentimentele nu se pot explica şi înţelege.
Aş vrea să mă trezesc în fiecare zi mulţumită că măcar am un început şi sfârşit la tot ce întreprind.
Cine oare mă poate ajuta să-mi scriu genericul de final, acolo unde ziua mea face parte dintr-un serial gen Tânăr şi neliniştit?

Comentarii