11 ian. 2012

Lăsați IUBIREA să se manifeste!


Astăzi, după o ședința de terapie avută cu o clientă, m-am decis asupra subiectului pe care vreau să îl aștern aici. Motivația a venit după discuția avută cu această clientă, în ochii căreia am văzut durerea provocată de faptul ca tatăl ei este un om introvertit, care nu a știut niciodată să își exprime sentimentele, iubirea.
Fac și eu parte din generația care a avut la bază educația părinților învățați că „un copil nu ai voie să îl săruți decât când doarme”(am auzit asta de prea multe ori de la mama mea). Am tânjit cu disperare un gest de iubire, un gest fizic de mângâiere, acele două cuvinte (pe care multă lume și acum se jenează să le folosească): TE IUBESC! Nu spun că părinții mei nu m-au iubit sau că nu m-au protejat (poate prea excesiv uneori), spun doar că mulți ani a persistat durerea provocată de lipsa acelor manifestări pe care, acum, le văd atât de firești în relația cu fiica mea.
Dar să ajung la ceea ce doresc să vă prezint în postarea mea…Cum ceea ce apare în fiecare zi nu are sensuri întâmplătoare, după ședința avută, mi-am propus să mă relaxez citind o carte. Mi-a căzut ochii pe „10 căi spre automotivare”.
Începând să citesc, am realizat imediat legătura cu ceea ce v-am descris anterior. Am zâmbit, având lacrimi de emoție în ochi, la amintirea zilelor când am reușit să îmi exprim sentimentele mele de iubire și prețuire în fața mamei mele. Profitând de faptul că ea nu mă putea opri verbal (fiind paralizată și fiindu-I afectat centrul vorbirii), am mângâiat-o, i-am sărutat ochii și obrajii și mâinile, în timp ce îi spuneam că O IUBESC, că îi spun asta, și fi vrut să mi-o spună și ea, pentru că e firesc să ne manifestăm prin cuvinte sentimentele. S-a întâmplat ceva ce nu voi uita niciodată: mâna, pe care și-o putea mișca, mi-a mângâiat fața, iar din ochii ei albaștri au început să curgă lacrimi mari și un zâmbet mi-a adus mulțumirea. În fiecare zi am copleșit-o cu gesturi și cuvinte de iubire, cuvinte la care mimica feței ei arăta tandrețe și fericire. După câteva zile, s-a stins. M-a durut enorm, dar în sufletul meu exista o liniște, o pace care mi-a adus zâmbetul. I-am spus că O IUBESC și i-am repetat de câte ori am vrut eu și am mângâiat-o cât am dorit eu…eram fericită că MI-AM DAT VOIE SĂ FAC ASTA!
În cartea pe care azi am răsfoit-o am găsit ecoul gestului meu, descris deja și mi-am dorit să vă prezint și vouă un fragment(veți descoperi legătura cu toate cele prezentate mai sus):
Cu câțiva ani în urmã, pe când lucram cu psihoterapeutul Devers Branden, ea m-a supus exercițiului „patului de moarte“. Mi s-a cerut sã mã imaginez cu claritate zãcând pe patul de moarte și sã devin pe deplin conștient de sentimentele mele legate de moarte și de pãrãsirea acestei lumi. Apoi mi-a cerut sã îi chem cu mintea pe oamenii care au jucat un rol important în viața mea, sã vinã sã îmi stea alãturi, unul câte unul. În timp ce îmi imaginam fiecare prieten sau rudã venind sã mã viziteze, trebuia sã le vorbesc cu voce tare. Trebuia sã le spun ceea ce vroiam sã știe la moartea mea.
În timp ce vorbeam cu fiecare dintre aceste persoane, am simțit cã îmi pierd vocea. Era ceva mai puternic decât mine. Ochii mi se umpluserã de lacrimi. Eram cuprins de un imens sentiment al prãbușirii și al pierderii. Nu plângeam dupã viața mea, ci dupã iubirea pe care o pierdeam. Ca sã mã exprim mai exact, era vorba de o comunicare a iubirii de care nu avusesem parte niciodatã. În timpul acestui dificil exerciþiu, am reușit sã realizez cu adevãrat cât de multe lucruri lãsasem în afara vieții mele. De exemplu, sentimentele minunate nutrite fațã de copiii mei și pe care nu le exprimasem niciodatã în mod explicit. La sfârșitul exercițiului, mã aflam într-o stare emoționalã deplorabilã. Rareori am plâns mai tare în viațã Dar în momentul când toate acele emoții s-au clarificat, s-a întâmplat ceva extraordinar. Am înțeles ce era cu adevãrat important și cine erau cei care contau într-adevãr pentru mine. Am înțeles pentru prima oarã ce a vrut sã spunã George Patton atunci când a afirmat „Moartea poate fi mult mai interesantã decât viața“.
Începând din acea zi, mi-am promis în mod solemn sã nu mai las nimic la voia întâmplãrii. Mi-am impus sã nu mai las nimic nespus. Voiam sã trãiesc de parcã aș fi putut sã mor în orice clipã. Întreaga experiențã mi-a modificat în totalitate felul în care relaționez de atunci încoace cu oamenii. Iar concluzia cea mai importantã a exercițiului a fost urmãtoarea: nu trebuie sã așteptãm pânã vom fi cu adevãrat pe moarte, pentru a ne bucura de binefacerile faptului cã suntem muritori. Putem avea aceastã experiențã în orice moment.
Câțiva ani mai târziu, când mama mea era pe moarte într-un spital din Tucson, am alergat la cãpãtâiul ei pentru a o ține de mânã și i-am repetat toatã dragostea și recunoștința mea fațã de ceea ce însemnase ea pentru mine. Când, în cele din urmã, s-a stins, durerea pe care am resimțit-o a fost extrem de puternicã, însã foarte scurtã. În câteva zile am simțit cã tot ceea ce fusese important în legãturã cu mama mea fãcea deja parte din mine și urma sã trãiascã pentru totdeauna acolo, ca un înger pãzitor.
Cu un an și jumãtate înainte de moartea tatãlui meu, am început sã-i trimit scrisori și poezii despre ceea ce însemnase el în viața mea. Ultimele luni de viațã le-a petrecut luptându-se cu o boalã cronicã, așa cã nu era întotdeauna ușor sã comunici cu el. Dar faptul cã putea sã citeascã acele scrisori și poezii mã fãcea sã mã simt mai bine. M-a sunat odatã, dupã ce îi trimisesem o poezie de ziua tatãlui, și mi-a spus: „Se pare cã, totuși, n-am fost un tatã chiar atât de rãu“.
Poetul William Blake ne avertizeazã ce pericole implicã necomunicarea gândurilor și sentimentelor noastre pânã în momentul morții. „Atunci când gândurile sunt ferecate în peșteri, scrie el, atunci iubirea își va arãta rãdãcinile în iadul cel mai adânc“.
A pretinde cã n-o sã mori niciodatã este ceva care, de fapt, te împiedicã sã te bucuri de viațã. În același fel în care este dãunãtor pentru un jucãtor de baschet sã își închipuie cã meciul pe care îl joacã nu se va sfârși niciodatã. Acel jucãtor își va reduce angajamentul, va deveni mai leneș și superficial și va sfârși, bineînțeles, prin a nu se mai bucura câtuși de puțin de joc. Un joc este un joc tocmai pentru cã are un sfârșit. Fãrã cunoștința morții, nu putem savura pe deplin darul vieții. Și totuși, mulți dintre noi (inclusiv eu) continuãm sã ne comportãm de parcã jocul vieții noastre nu va cunoaște niciodatã un sfârșit. Continuãm sã ne spunem cã vom întreprinde lucruri mãrețe cândva, când va veni momentul, când vom avea timp și chef. Ne expediem visurile și țelurile cãtre acea insulã imaginarã pe care Denis Waitley o numește „într-o zi“. Ne surprindem spunând „voi face și asta într-o zi“.
Nu trebuie sã așteptãm sã vinã momentul morții pentru a ne confrunta cu ea. De fapt, capacitatea noastrã de a ne imagina cu multã intensitate ultimele momente petrecute pe acest pãmânt creeazã o senzație paradoxalã: sentimentul cã ne naștem din nou, primul pas cãtre o automotivare lipsitã de orice teamã: „Oamenii care trãiesc intens, scria poeta și jurnalista Anais Nin, nu se tem de moarte“.
Și, așa cum spune într-un cântec Bob Dylan, „Cel care nu se preocupã de nașterea sa, este preocupat de moarte“.
Dați-vă voie SĂ VĂ MANIFESTAȚI FIZIC ȘI VERBAL SENTIMENTELE DE IUBIRE! Sunt constructive și necesare. Învățați să APLICAȚI ceea ce doriți să primiți de la ceilalți!

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.

Postare prezentată

BLOG POWER!

Asa cum am decis aseara, astazi este prima editie a concursului de blogging interactiv Blog Power, menit sa stimuleze creativitatea bloggeri...