16 ian. 2012

Inger fara aripi


Ingerul meu pazitor a ramas fara o aripa. I-am taiat-o eu. Oare cum o trai un inger fara o aripa? Va mai putea sa fie vre-o data intreg?Ma va ierta oare, candva… sa poata fi iar, cel care a fost odata pentru mine? Probabil ca nu, mai ales ca e si foarte suparat pe mine. Ce spun eu suparat ?!Pur si simplu… ma uraste. Ei,da!... ma uraste. Am simtit-o din cuvantul lui cand mi-a spus adio. As fi vrut sa-i spun multe, dar nu am mai avut cum, nu am mai avut cui. A plecat fara sa se uite macar odata in urma, sa poata citi in ochii mei ca am facut-o din prea plinul inimii mele. Cred ca nici nu ar fi inteles , pana la urma. Pana si ingerii sunt egoisti, cand este vorba sa le ei ceva ce le apartine. Numai ca eu nu i-am luat nimic, nu i-am taiat aripa… sa o folosesc eu… nu! Am vazut mai de mult cum aripa lui a inceput sa se imbolnaveasca. Nu vroia sa-mi spuna, dar eu ii simteam tremurul atunci cand ma tine dupa umeri… sa ma treaca strada, cand imi tinea mana sa pot picta suflete. El stia de ce, eu imi spuneam in gand … ca o fi… din cauza anilor multi in care a facut gestul asta pentru toti pe care i-a ocrotit. El stia de cand il durea. Am stat noi intr-o dupa amiaza intinsi cu fata sus in iarba unei poieni, m-a tinut de mana cu o aripa si… am dat forme norilor, forme de tot ce ne era dor. Era frumos jocul nostru … iar eu eram asa de fericita, incat nu i-am simtit zvacnetul celeilalte aripi in clipa cand o vipera cu corn a trecut peste ea. Nu am stiut ca o picatura de otrava i-a ars aripa intr-un colt. El avea grija de bucuria mea de copil ce se juca cu norii si rasul meu il facea sa uite de efectul otravii.
Zilele treceau, ingerul meu era din ce in ce mai trist, din ce in ce mai neputincios. I-l vedeam in fiecare zi cum isi studiaza aripa cu ingrijorare. El se ascundea de mine sa nu simt cum otrava incepea sa-si faca efectul, dar uneori nu reusea si era chiar rautacios, eu ma ascundeam de el sa nu-mi vada mila pentru aripa lui bolnava. Atunci mi-am amintit ca zarisem parca vipera cu corn atingandu-i aripa, dar nu am vrut sa cred ca poate face atat rau doar o atingere…
Intr-o zi insa …s-a intamplat ceva rau… rau de tot… tocmai ma luase pe aripi si zburam pe deasupra unui munte dintr-o tara de poveste, soptindu-mi la ureche ca nu o sa poata trai nicicand fara mine. Atunci in zborul nostru sublim, otrava iar si-a facut simtita prezenta. Cu atata violenta incat, chiar daca si-a adunat toate puterile, nu a reusit sa ma mai tina pe aripi. Mi-a dat drumul, tocmai cand treceam pe deasupra unui abis. Am avut noroc de un copac cu vise, crescut ratacit printre stancile colturoase, stanci ce parca abia imi asteptau trupul sa mi-l sfasie. M-am agatat in ultima secunda de o radacina mai puternica si plina de spaima mi-am indreptat privirea spre ingerul meu pazitor. A stat putin pe ganduri, uitandu-se cand la aripa insangerata, cand l-a ochii mei ce cerseau ajutor. Si fiindca otrava nu-i atinsese inca sufletul, mi-a intins… strangand din dinti , cu un zambet chinuit… aripa sanatoasa . Cu greu am putut sa ajung langa el, ne-am asezat spate in spate, ca sa nu ne vedem disperarea din ochi, eu incercand sa-mi revin dupa spaima, el acoperindu-si rana cu frunze de pelin,rana ce ajunsese pana aproape de umarul stang.
Atunci am luat hotararea. Nu vroiam sa moara de tot, nu vroiam ca otrava sa-l faca om… un om otravit… Eu aveam nevoie de un inger, stiam ce efect are o otrava … am vazut-o de multe ori … asa ca am asteptat momentul cand a atipit dupa o criza… si cu ochii acoperiti de lacrimile unei lumi intregi i-am retezat aripa. In fractiune de secunda i-am vazut in ochi si mirarea… si disperarea… si neputinta… si ura. Mi-a spus un adio aruncat peste umarul intreg, a privit trist florile rosii de nu-ma-uita ce rasarise pe locul unde a stat si… a plecat… fara sa se uite inapoi. Bine a facut… nu trebuia sa ma vada in genunchi cu mainile impreunate in noua rugaciune… nu trebuia sa –mi vada durerea. Durerea mea nu mai conta, stiam ca el va trai si-mi era de ajuns. Nu mai conta nimic, nici ca ramasesm siungura, nici cat ma durea durerea lui de moment. M-am sacrificat eu pentru el… acum important decat insusi sufletul meu era… sa pot spune multe rugaciuni ca din ele sa-i creasca iar alta aripa.
Si totusi as fi vrut sa-i spun cat de mult l-am iubit… si totusi as fi vrut sa-i spun ca imi va fi totdeauna dor de ingerul meu pazitor, ingerul ce m-a invatat sa ma plimb pe nori…ce mi-a tinut mana sa pot picta suflete… ingerul ce m-a salvat de-atatea si atatea ori…si totusi …oare… nu o fi fost si el tot om???

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.

Postare prezentată

BLOG POWER!

Asa cum am decis aseara, astazi este prima editie a concursului de blogging interactiv Blog Power, menit sa stimuleze creativitatea bloggeri...