Noaptea mea-i adâncă,
plină de stafii
rătăcite încă,
încă străvezii.
Umblă fără noimă,
uneori n-au chip,
alteori n-au formă,
şi, nicicând, n-au timp.
Bântuie stinghere,
nebăgate-n seamă,
fără vreo putere
să inspire teamă.
În noaptea mea deasă,
umbre şi mai grele
vin ca să îmi ţeasă
vise fără stele.
Le iau blând de mână,
le primesc mirarea,
le chem să revină
dacă-şi pierd cărarea.
Noaptea mea nu are
stele luminoase,
doar fantome care
bântuie sfioase.
Viaţa lor trecută
a fost visul meu,
şoapta neştiută,
dorul cel mai greu.
De aceea, încă,
îi ţin nopţii mele
cu umbra adâncă,
mereu, loc de stele.
(2010)
ok, sa zic o chestie! am intrat adineauri pe MWB, prima pagina...si m.am speriat ca mi s.a parut ca o femeie in negru imi facea cu ochiul :D ...abia aoi mi.am dat seama ca imaginea de la poezia ta e o animatie ... :)))) ...
RăspundețiȘtergere..e tarziu..tre sa merg la somn, se pare ca discutia despre stafii de la cafea mi.a aprins imaginatia :))
haha, asta e buna. vorba cuiva: Aveti grija sa nu treziti Serpii! ('Nopti la Serampore' e cartea, sigur ti-ar place)
RăspundețiȘtergereSunt stafii şi în poezia mea, Liviu. Mi-am amintit de poezie când am văzut tema de discuţie de la cafea şi, pentru că eram cam obosită şi fără chef de vorbă, am ales să-mi spun părerea astfel.
RăspundețiȘtergere