Am selectat acest text din cartea „Tratat de dezinformare” a lui Vladimir Volkoff, pentru că am fost întrebat ce reprezintă informaţie reală şi ce este dezinformare. Vă las pe dumneavoastră să discerneţi acest lucru sprijiniţi şi de acest extras. Fiecare om are drepul la opinie.
„ Avertisment asupra informaţiei
Un fapt nu este o informaţie.Un fapt nu devine informaţie decât atunci când un informator informează un informat. „Plouă” nu este o informaţie atâta timp cât, de exemplu, nu v-am telefonat pentru a vă informa că plouă .Militarii au motive întemeiate să facă deosebirea între informaţie, care este culeasă în stare brută, şi informaţii, care sunt trecute printr-o selecţie cu minimum trei factori: evaluarea sursei, evaluarea informaţiei,coroborarea informaţiei. Această triplă selecţie le conferă informaţiilor militare simulacru de obiectivitate: ofiţerul de la Biroul 2 m-a auzit când v-am anunţat că ploua; încă nu i-am dat nici o indicaţi falsă; de altfel, e luna octombrie, deci este firesc să plouă; în plus, vecinul meu declară şi el că plouă. Ofiţerul de la Biroul 2 a conchis, pe bună dreptate, că există ipoteze temeinice pentru a se putea miza pe realitatea ploii. Însă, chiar presupunând că nu obţin nici un avantaj din a vă transmite elemente false asupra condiţiilor atmosferici orice informaţie presupune prezenţa a trei variabile în care nu se poate avea absolută încredere:
-informatorul. Poate că sunt un pesimist înnăscut, care tinde să descopere că plouă atunci când burniţează, sau mi se pare că e probabil să plouă şi nu m-am deranjat să mă uit pe fereastră? Poate că nu văd foarte bine şi am confundat stropii de la un furtun cu ploaia trimisă de bunul Dumnezeu? Poate am găsit că era mai simplu să vă spun„plouă”, fiindcă mă gândeam că „va ploua”, sau constatasem că „a plouat”?
- mijlocul de comunicare. Dacă v-am telefonat, s-ar putea ca aparatul să fi hârâit, şi dumneavoastră să fi auzit prost: am spus pulovăr sau ouă,nu „plouă”. Dacă v-am scris, am o caligrafie atât de detestabilă încât s-ar putea ca dumneavoastră să fi citit „plouă” înloc de plasă, plană, plină, prună sau chiar glumă ori haină.
-informatul. Poate că sunteţi atât de optimist, încât veţi exclama:„Mereu exagerează; sunt sigur că se va face frumos”. Sau, dimpotrivă vă veţi nelinişti pentru mine şi-mi veţi trimite o umbrelă, un impermeabil, o canadiană, când eu crezusem doar că ploua fiindcă eram trist?
Am putea continua astfel la nesfârşit. Ruşii relatează povestea acelui tată analfabet al cărui fiu plecase în armată. Fiul îi trimite o scrisoare: „Dragă tată, o duc destul de bine, sper că e bine şi la voi, trimite-mi rogu-te o rublă”. Tatăl îi cere unui trecător grăbit şi prost dispus să-i citească scrisoarea, iar omul vorbeşte atât de răguşit, încâ ttatălui i se pare că aude: „Tată, mă distrez bine, nu mă doare pe mine de voi, trimite-mi repede băutură”. „Ba n-am să-i trimit nimic”, răspunde tatăl, „dacă-mi scrie pe tonul ăsta”. Trece o lună. Soseşte încă o scrisoare. Tatăl îi cere ajutorul altui trecător, dar greşeşte hârtia şi i-o dă tot pe cea veche. Trecătorul tocmai aflase că primise o decoraţie şi că soţia lui născuse gemeni. Citeşte entuziasmat epistola, astfel încât tatăl înţelege: „Dragă tăticule, mor după tine, mi-e dor de voi, toată ziua m ărog s-o duceţi bine, dacă nu te superi, te rog să-mi trimiţi o copeică,două”. „Aha!” face tatăl. „Aşa, vezi. A învăţat să se poarte. Am să-i trimit două ruble cu poşta următoare.”Se mai cunoaşte, în India, povestea acelui maharadjah din ţara orbilor care nu ştia ce este un elefant. A trimis sase orbi în junglă, cu poruncă să-i descrie animalul. Orbii au pipăit un elefant şi s-au întors cu descrieri contradictorii. „Elefantul”, a spus unul, „e lung şi mlădios ca un şarpe”. „Nu-i adevărat”, a protestat altul, „e lat şi moale ca o foaie decort”. „Ba greşeşti”, a făcut al treilea, „e ascuţit şi lucios ca un dinte uriaş”. „Vă bateţi joc de noi”, s-a supărat al patrulea, „e gros şi aspru ca un trunchi de copac”. „Ba e uriaş ca un munte”, l-a contrazis al cincilea.„E subţire şi răsucit ca un colăcel de frânghie”, a încheiat ultimul, care nu-i apucase decât coada. Toate acestea ilustrează trei idei importante
:-informaţia nu conţine niciodată adevărul sută la sută. Pe tot parcursul se strecoară erori, chiar dacă nici un membru al lanţului informativ, de la informator la informat, nu are intenţii rele;
-orice s-ar crede, nu numai că în materie de informarenu există obiectivitate, dar orice pretenţie de obiectivitate trebuie să fie tratată cu suspiciune. Este preferabil să-i ascultăm pe de o parte pe guelfi, iar pe de altă parte pe ghibelini, decât să trimitem la faţa locului un observator aşa-zis imparţial, careva simpatiza de la bun început cu unii sau va fi plătit mai binede ceilalţi;
-este firesc ca fiecare martor să aibă propria sa impresieasupra evenimentului la care a asistat. Dacă impresiile se potrivesc prea bine unele cu altele, e ceva suspect la mijloc
Obiectivitatea nu poate exista - cu atât mai mult - decât îninformaţia de ordin ştiinţific, unde aceeaşi experienţă realizată de mai mulţi experimentatori conduce întotdeauna la aceleaşi rezultate. Ipotezele savanţilor sunt obiective în măsura în care se confirmă prin fapte, iar faptele lor sunt indiscutabile în sensul că oricare observator s-ar putea substitui cu cel care a cules datele perceptibile ce le alcătuiesc, date perceptibile constituite în general prin coincidenţa dintre un metru şi ceea ce măsoară acesta (admiţând o marjă de eroare). În tot ceea ce are legătură cu opinia publică, ne aflăm în mod clar departe de o asemenea rigoare, iar diversele criterii de obiectivitate pe care ni le propun mijloacele de informare „A zis-o cutare, care e un om cinstit”, „Vedeţi cu proprii ochi imaginea televizata”, „Este părerea majorităţii” - nu sunt destinate să ne asigure.
Noţiunea de dezinformare
Se observă că informaţia este în sine o marfă denaturata. Nu va lipsi tentaţia de a o denatura şi mai mult. Ca să nu mai vorbim de vanitatea sau de interesele care ne fac, mai mult sau mai puţin conştient,să modificăm adevărul în mii de împrejurări din viaţa noastră particulară. Să fim conştienţi însă că, pentru oricine are ocazia de a manipula opinia publică, este foarte ispititoare alunecarea de la adevărul aproximativ la minciuna sfruntată, trecând prin toate stadiile intermediare. Se prezintă mai multe cazuri:
-dorinţa de a obţine o anumită atitudine din partea opiniei publice, pentru a îndeplini o anumită acţiune;
-dorinţa de a vinde un produs, când un proverb rus spune: „fără înşelăciune, nimic nu se vinde”;
-dorinţa de a convinge publicul cu privire la superioritatea unei așa numite cauze, a unui anumit partid, a unui anumit candidat: în cazul defaţă, nu mai contează că e o cauză justă, că partidul este respectabil, sau candidatul e cel mai bun; se folosesc toate mijloacele pentru a li se asigura succesul şi, astfel,uneori se ajunge la a pune minciuna în slujba adevărului, dacă este o minciună la care publicul e mai receptiv, ceea ce furnizează o scuză comodă pentru conştiinţele scrupuloase. În această ultimă situaţie, se întâmplă adesea să se accentueze intenţionat contrastele, de exemplu, pentru ca albul să pară curat ca zăpada, negrul e prezentat ca diavolul în persoană. Sub aceste auspicii, intrăm în domeniul unei dezinformări care nu mai este spontană, ci deliberată.”
„ Avertisment asupra informaţiei
Un fapt nu este o informaţie.Un fapt nu devine informaţie decât atunci când un informator informează un informat. „Plouă” nu este o informaţie atâta timp cât, de exemplu, nu v-am telefonat pentru a vă informa că plouă .Militarii au motive întemeiate să facă deosebirea între informaţie, care este culeasă în stare brută, şi informaţii, care sunt trecute printr-o selecţie cu minimum trei factori: evaluarea sursei, evaluarea informaţiei,coroborarea informaţiei. Această triplă selecţie le conferă informaţiilor militare simulacru de obiectivitate: ofiţerul de la Biroul 2 m-a auzit când v-am anunţat că ploua; încă nu i-am dat nici o indicaţi falsă; de altfel, e luna octombrie, deci este firesc să plouă; în plus, vecinul meu declară şi el că plouă. Ofiţerul de la Biroul 2 a conchis, pe bună dreptate, că există ipoteze temeinice pentru a se putea miza pe realitatea ploii. Însă, chiar presupunând că nu obţin nici un avantaj din a vă transmite elemente false asupra condiţiilor atmosferici orice informaţie presupune prezenţa a trei variabile în care nu se poate avea absolută încredere:
-informatorul. Poate că sunt un pesimist înnăscut, care tinde să descopere că plouă atunci când burniţează, sau mi se pare că e probabil să plouă şi nu m-am deranjat să mă uit pe fereastră? Poate că nu văd foarte bine şi am confundat stropii de la un furtun cu ploaia trimisă de bunul Dumnezeu? Poate am găsit că era mai simplu să vă spun„plouă”, fiindcă mă gândeam că „va ploua”, sau constatasem că „a plouat”?
- mijlocul de comunicare. Dacă v-am telefonat, s-ar putea ca aparatul să fi hârâit, şi dumneavoastră să fi auzit prost: am spus pulovăr sau ouă,nu „plouă”. Dacă v-am scris, am o caligrafie atât de detestabilă încât s-ar putea ca dumneavoastră să fi citit „plouă” înloc de plasă, plană, plină, prună sau chiar glumă ori haină.
-informatul. Poate că sunteţi atât de optimist, încât veţi exclama:„Mereu exagerează; sunt sigur că se va face frumos”. Sau, dimpotrivă vă veţi nelinişti pentru mine şi-mi veţi trimite o umbrelă, un impermeabil, o canadiană, când eu crezusem doar că ploua fiindcă eram trist?
Am putea continua astfel la nesfârşit. Ruşii relatează povestea acelui tată analfabet al cărui fiu plecase în armată. Fiul îi trimite o scrisoare: „Dragă tată, o duc destul de bine, sper că e bine şi la voi, trimite-mi rogu-te o rublă”. Tatăl îi cere unui trecător grăbit şi prost dispus să-i citească scrisoarea, iar omul vorbeşte atât de răguşit, încâ ttatălui i se pare că aude: „Tată, mă distrez bine, nu mă doare pe mine de voi, trimite-mi repede băutură”. „Ba n-am să-i trimit nimic”, răspunde tatăl, „dacă-mi scrie pe tonul ăsta”. Trece o lună. Soseşte încă o scrisoare. Tatăl îi cere ajutorul altui trecător, dar greşeşte hârtia şi i-o dă tot pe cea veche. Trecătorul tocmai aflase că primise o decoraţie şi că soţia lui născuse gemeni. Citeşte entuziasmat epistola, astfel încât tatăl înţelege: „Dragă tăticule, mor după tine, mi-e dor de voi, toată ziua m ărog s-o duceţi bine, dacă nu te superi, te rog să-mi trimiţi o copeică,două”. „Aha!” face tatăl. „Aşa, vezi. A învăţat să se poarte. Am să-i trimit două ruble cu poşta următoare.”Se mai cunoaşte, în India, povestea acelui maharadjah din ţara orbilor care nu ştia ce este un elefant. A trimis sase orbi în junglă, cu poruncă să-i descrie animalul. Orbii au pipăit un elefant şi s-au întors cu descrieri contradictorii. „Elefantul”, a spus unul, „e lung şi mlădios ca un şarpe”. „Nu-i adevărat”, a protestat altul, „e lat şi moale ca o foaie decort”. „Ba greşeşti”, a făcut al treilea, „e ascuţit şi lucios ca un dinte uriaş”. „Vă bateţi joc de noi”, s-a supărat al patrulea, „e gros şi aspru ca un trunchi de copac”. „Ba e uriaş ca un munte”, l-a contrazis al cincilea.„E subţire şi răsucit ca un colăcel de frânghie”, a încheiat ultimul, care nu-i apucase decât coada. Toate acestea ilustrează trei idei importante
:-informaţia nu conţine niciodată adevărul sută la sută. Pe tot parcursul se strecoară erori, chiar dacă nici un membru al lanţului informativ, de la informator la informat, nu are intenţii rele;
-orice s-ar crede, nu numai că în materie de informarenu există obiectivitate, dar orice pretenţie de obiectivitate trebuie să fie tratată cu suspiciune. Este preferabil să-i ascultăm pe de o parte pe guelfi, iar pe de altă parte pe ghibelini, decât să trimitem la faţa locului un observator aşa-zis imparţial, careva simpatiza de la bun început cu unii sau va fi plătit mai binede ceilalţi;
-este firesc ca fiecare martor să aibă propria sa impresieasupra evenimentului la care a asistat. Dacă impresiile se potrivesc prea bine unele cu altele, e ceva suspect la mijloc
Obiectivitatea nu poate exista - cu atât mai mult - decât îninformaţia de ordin ştiinţific, unde aceeaşi experienţă realizată de mai mulţi experimentatori conduce întotdeauna la aceleaşi rezultate. Ipotezele savanţilor sunt obiective în măsura în care se confirmă prin fapte, iar faptele lor sunt indiscutabile în sensul că oricare observator s-ar putea substitui cu cel care a cules datele perceptibile ce le alcătuiesc, date perceptibile constituite în general prin coincidenţa dintre un metru şi ceea ce măsoară acesta (admiţând o marjă de eroare). În tot ceea ce are legătură cu opinia publică, ne aflăm în mod clar departe de o asemenea rigoare, iar diversele criterii de obiectivitate pe care ni le propun mijloacele de informare „A zis-o cutare, care e un om cinstit”, „Vedeţi cu proprii ochi imaginea televizata”, „Este părerea majorităţii” - nu sunt destinate să ne asigure.
Noţiunea de dezinformare
Se observă că informaţia este în sine o marfă denaturata. Nu va lipsi tentaţia de a o denatura şi mai mult. Ca să nu mai vorbim de vanitatea sau de interesele care ne fac, mai mult sau mai puţin conştient,să modificăm adevărul în mii de împrejurări din viaţa noastră particulară. Să fim conştienţi însă că, pentru oricine are ocazia de a manipula opinia publică, este foarte ispititoare alunecarea de la adevărul aproximativ la minciuna sfruntată, trecând prin toate stadiile intermediare. Se prezintă mai multe cazuri:
-dorinţa de a obţine o anumită atitudine din partea opiniei publice, pentru a îndeplini o anumită acţiune;
-dorinţa de a vinde un produs, când un proverb rus spune: „fără înşelăciune, nimic nu se vinde”;
-dorinţa de a convinge publicul cu privire la superioritatea unei așa numite cauze, a unui anumit partid, a unui anumit candidat: în cazul defaţă, nu mai contează că e o cauză justă, că partidul este respectabil, sau candidatul e cel mai bun; se folosesc toate mijloacele pentru a li se asigura succesul şi, astfel,uneori se ajunge la a pune minciuna în slujba adevărului, dacă este o minciună la care publicul e mai receptiv, ceea ce furnizează o scuză comodă pentru conştiinţele scrupuloase. În această ultimă situaţie, se întâmplă adesea să se accentueze intenţionat contrastele, de exemplu, pentru ca albul să pară curat ca zăpada, negrul e prezentat ca diavolul în persoană. Sub aceste auspicii, intrăm în domeniul unei dezinformări care nu mai este spontană, ci deliberată.”
Comentarii
Trimiteți un comentariu