Prima întâlnire

A fost acum doua zile, intr-o dimineata cand ceata se instalase in aerul de afara, densa, sufocanta, dar totusi revigoranta. Necesara, parca, in atmosfera tensionata de inceput de lună. Copacii păreau că respiră greu, gâfâind a oboseală cu lacrimi reci de sudoare pe crengile învinețite de frig. Întregul peisaj părea că plutește în derivă, ca o fotografie înghețată în timp, oprită pe imaginea halucinantă a ceții împrăștiate în toate direcțiile, suflând și transformând în stane de piatră orice făptură vie din atmosferă.
Era încuiată acolo, dincolo de geam, în tabloul lipsit de viață pe care am simțit nevoia să-l descătușez din strânsoarea în care se complăcuse dincolo de  ceață, de răceală, de amorțeala leneșă. Adevărul era că nu mă așteptam să o găsesc brusc, plutind în aer, tăcută și nemișcată în așteptarea-i neclintită. Dincolo de fereastră, am simțit-o mai rece ca niciodată, ciupindu-mă dureros de obraji, de ochi, de mâini... Am închis ochii și m-am gândit la ea ca la o făptură strălucitoare, de cristal, pură și transparentă, în ciuda înfățișării reci și agresive. Știam că era prea târziu să-i înfrunt ochii sfredelitori cu raze albastre, sidefii, căci mă simțeam singură, neputincioasă în prezența ei, ca întotdeauna. Aș fi rămas acolo, poate, înțepenită alături de copacii ascuțiți și păsările speriate, întârziind să respir, ca întotdeauna în situațiile de tensiune. În schimb, am lăsat iarna să mă cuprindă și, fără să o privesc în ochi, mi-am încrucișat degetele la spate ca într-o ultimă încercare de a rezista tentației puternice de a-i mă supune.
Nu-mi dau seama încă ce a fost - figura mea impenetrabilă, căldura obrajilor fierbând de spaimă sau bătăile dureroase ale pulsului de la încheieturi. Cert e că atunci când am deschis ochii, ceața începuse încet încet să se desfacă, iar gheața groasă ce acoperise copacii se spărsese în mii de picături albe curgând liber pe trunchiurile reci și uscate de sete. Iarna plecase. Cel puțin deocamdată.


*Rosaline