Conacul îngheţat

Îl văd zilnic. Falnic,impunător,stilul vechi, gotic. Eternul paznic al celor două coline deasupra cărora tronează nestingherit.
De fiecare dată când străbat drumul ce leagă cele două oraşe, pe şoseaua ce muşcă în lungime câmpia, ori de câte ori ajung în dreptul conacului, involuntar încetinesc maşina şi privirea mi se îndreaptă către vechea clădire înconjurată de castanii bătrâni şi de micul lac. Şi de fiecare dată am un sentiment de „nu ştiu ce” care îmi inundă mintea umplându-mi tâmplele de broboane reci. Habar nu am de unde îmi apare sudoarea asta, nici măcar nu ştiu dacă locuieşte cineva în conac, dar aspectul ăsta vechi, nemodificat, cu ziduri şi temelii înegrite de ploi şi vânt îl face să pară sinistru şi părăsit, deşi mai degrabă ai zice că rezistă împotriva tuturor, chiar şi a Timpului însuşi. De fiecare dată când trec pe acolo am aceleaşi emoţii, ca şi când ceva straniu mă atrage în anume fel către casa asta ciudată. Nici nu aveam să bănuiesc...
Azi am întârziat peste măsură la birou, dar e ajunul sărbătorilor de iarnă. Printre felicitările care trebuiau scrise, primele ce trebuia să le înmânez angajaţilor şi grămada de mail-uri la care obligatoriu trebuia să răspund, nu am avut când să îmi dau seama că timpul a zburat netulburat. Abia când am ieşit din birou mi-am dat seama cât era de târziu.
Noaptea se aşeza neabătută şi începuse şi o ninsoare în rafale, aşa cum îi stă bine unui  timp de decembrie.
Maşina îmi este parcată pe trotuarul de vis-a-vis şi aproape, aproape că sunt răsturnată în drumul meu de câţiva copii îmbujoraţi şi veseli ce trag după ei o sanie pe care au legat în chip de pasager un pisoi smotocit de mânuţele unei fetiţe cu căciuliţă alb pufoasă. Îmi vine să râd la spectacolul oferit de copii zburdalnici şi parcă se simte deja în aer miros de vacanţă, de cozonaci şi de brazi împodobiţi.
Intru în maşină nerăbdătoare să ajung acasă, am cam 50 de km de parcus şi cu vremea de afară probabil că şi drumul e mai anevoios, aşa că nu are rost să pierd vremea zgâindu-mă la copii jucăuşi. Dau drumul la motor şi plec din loc. Omătul aşezat în multe straturi pârâie sub greutatea roţilor. Ninge din ce în ce mai abundent iar ştergătoarele abia fac faţă la fulgii ce se aşează încăpăţânaţi pe parbriz.
Am ieşit de ceva vreme din oraş, iar pe drumul pustiu şi întunecat, viscolul e din ce în ce mai puternic încât nu-mi dau seama cam pe unde aş putea să fiu acum, nici indicatoarele rutiere nu le mai văd, vizibilitatea scade din ce în ce, norocul meu ca şoseaua e aproximativ dreaptă şi nu am abateri, aşa că nu îmi rămâne decât să ţin drept de volan.
Nici nu mai ştiu exact cât timp a trecut de când am plecat de la birou, drumul din ce în ce mai anevoios mă obligă să fiu cu toate simţurile încordate  la maxim când, deodată îmi apare, brusc, în lumina farurilor un câine zăpăcit care mă face să trag brusc de volan şi mă trezesc cu maşină cu tot aruncată în parazăpezile de pe marginea drumului. Este cum e mai rău! Maşina e intrată pe jumătate într-o grămadă imensă de zăpadă. Deschid portiera înpingând cu greu mormanul de omăt şi abia, abia reuşesc să ma strecor afară.
Iată-mă blocată în noapte pe un drum pustiu şi o vreme infernală. În drum, potaia care m-a făcut să zbor cu maşina de pe carosabil, mă priveşte impasibilă.  Sunt atât de nervoasă pentru ce mi-a făcut că-mi vine să-l iau la bătaie!
Scot din portieră o lanternă de urgenţă şi mă îndrept către el să-l privesc mai bine. E un frumos exemplar de brac, lung şi subţire, cu urechile pleoştite şi maronii şi botul în vânt. Un adevărat câine de vânătoare. Nu se sperie de mine, din contră, se apropie şi începe să-mi lingă degetele aproape îngheţate. La gât are un medalion pe care e inscripţionat un nume: Jacko.
-Aha! Deci Jacko, din cauza ta mă aflu acum în plin câmp , pe o vreme oribilă cu maşina blocată într-un morman de zăpadă?
Se uită la mine ca şi cum nu ar avea nimic de obiectat. Mă gândesc însă că nu trebuie să fie prea departe de casă şi de stăpâni,e destul să mă ţin după el, poate reuşesc să găsesc pe cineva în pustietatea asta care să mă ajute să scot maşina din derivă şi să pot ajunge acasă. Îmi simt picioarele îngheţate prin cizmele subţiri cu toc înalt, total nepotrivite pentru o astfel de vreme, dar cine bănuia azidimineaţă ce-o să mi se întâmple? Gerul şi vântul care viscoleşte îmi pun cu repeziciune straturi groase de zăpadă peste maşină.
Am la gât o eşarfă roşie foarte lungă, o scot şi o leg de oglinda retrovizoare, ca un fel de marcaj din teama de a nu mă trezi la întoarcere că nu o să-mi mai găsesc maşina îngropată în omătul gros.
Îmi strâng mai bine paltonul în jurul taliei, genunchii deja mi-i simt foarte reci prin ciorapii subtiri. Mă întorc către câine, e tot acolo, îl apuc uşor de zgardă şi ca şi cum ar fi înţeles repede ce îmi doresc de la el, mă smuceşte după sine prin zăpadă.
Lanterna e prea mică să văd la depărtare, dar e destul cât să văd pe unde calc şi mai ales să văd că am părăsit drumul şi am început să tăiem câmpul.
E ca naiba de frig, iar vântul tăios face să-mi îngheţe pletele încărcate de zăpadă. Câinele merge la pas, se vede că e bine dresat, din când în când se întoarce şi mă priveşte să vadă dacă îl urmez, mă aşteaptă răbdător, după care iar o zbugheşte prin nămeţi, iar se opreşte, iar mă aşteaptă, până când în sfârşit mă trezesc, mai mult târâtă decăt adusă în faţa unor porţi uriaşe.
Ridic fascicolul de lumină  şi realizez brusc unde mă aflu. Sunt în faţa conacului. Nimic nu răzbate dinăuntru, nici o fâşie de lumină, nici un zgomot. Totul pare îngheţat. Conacul îngheţat!
Suflu în palmele strânse căuş la gură într-o încercare de prisos de a le încălzi. Mă uit la câine înciudată. Era ultima mea speranţă. Acesta nu mă priveşte, începe să latre vesel şi puternic anunţându-şi sosirea şi ca un făcut porţile încep să se deschidă greu dezvăluind imaginea unei curţi imense şi a unui bărbat uriaş şi bărbos cu un felinar în mână. Am o ciudată senzaţie, ca şi cum deschizându-se porţile conacului, se deschid porţile unor timpuri vechi...

-Mă mai ţii mult în frig şi zloată? Sau intrăm în casă? E mai bine înăuntru, să ştii!
Mă uit la el, impresionată de statura masivă, mult prea înaltă chiar şi pentru mine, dar grozav de potrivită conacului, un adevărat amfitrion. E chiar bine aşa, nu de alta dar dacă mi-ar fi deschis un pitic, mai ales având felinarul acela în mână, probabil m-ar fi pufnit râsul instantaneu.
-Câinele dumitale mi-a sărit în drum, am vrut să-l evit şi am sărit cu maşina în afara carosabilului, într-un morman de zăpadă!
Îşi ridică felinarul deasupra capului şi mă priveşte curios:
-Jacko?! A făcut el asta?
Înaintăm pe un culoar lung până când ajungem într-o primă cameră, frumoasă, înaltă, cu un uriaş cămin în care ard butuci groşi de lemn. Mă invită să mă aşez pe un scaun de lemn cu spătar gros, în faţa unei mese din lemn masiv, simplă, austeră chiar. Totul e auster .
-Nu avem cum să scoatem maşina din zăpadă acum! Viscoleşte prea rău afară, e întuneric, şi nici nu cred că e indicat să mai pleci la drum cu maşina, chiar dacă am reuşi noi să dăm singuri zăpada la o parte. Aşa că mai bine rămâi aici la mine, şi spune ultima propoziţie emfatic aşezând cu zgomot felinarul pe masă.
Mă uit mai bine la individ, stilul ăsta autoritar îmi dă o stare de anxietate. Afară e deja imposibil de ieşit, iar eu acum vreau- nu vreau trebuie să accept invitaţia lui. Mai bine rămâneam la maşină. Nu-mi place de loc situaţia creată, ca şi când nu aş mai avea de ales. Mă vede că nu mă simt confortabil şi îmi rânjeşte apropiindu-se şi mai mult de mine:
-Ce-i domniţă?! Nu-ţi place aici la noi?!
Tonul dintr-o dată schimbat, răsuflarea greoaie care o simt brusc în nas şi statura masivă aproape lipită de mine îmi dă fiori reci pe spate. La naiba cu câinele ăla şi cu ideea tâmpită de a mă lua după el. Să vedem cine dracu mă scoate acum din situaţia asta.
-Trebuie să mă duc la maşină, mi-am uitat...
-Nu te duci nicăieri, şi mă împinge înapoi pe scaun apăsându-mi umărul cu o mână plină de forţă.
Spaima ca o gheară începe să-mi strângă inima. Gesturile lui, total nepotrivite, îmi dau o stare ciudată, de frică. Exact. Mi-e frică!
-Chiar nu vreau să deranjez, sigur am să mă descurc, şi mă ridic iar într-o nouă tentativă de a ieşi din casa asta care începe să-mi creeze spaime.
- Nu-i nici un deranj. Mâine e Crăciunul. Petrecem împreună. Chiar nu vreau să pleci, nu înţelegi? Şi mă împinge cu acelaşi gest înapoi în scaun.
Aş vrea să-i spun că nu, nu înţeleg, că indiferent în ce situaţie aş fi, nu mă poate obliga şi nu mă poate ţine cu forţa. Măsor din ochi distanţa până la uşă. E al naibii de lungă, nu am nici o şansă, iar ăstuia, dacă e sărit de pe fix, îi va sări şi ţandăra, se va enerva şi o să iasă urât. E prea mare pentru mine, mă pune jos din trei mişcări, mai bine stau cuminţică şi încerc să-l duc cu zăhărelul. Cu nebunii nu e bine să te pui, ştiu destul de bine asta.
Un timp nici nu mă bagă în seamă, meştereşte ceva în spatele unei plite de gătit aşa că am timp să-l studiez mai amănunţit.
Nu cred că depăşeşte 35 de ani după pielea întinsă a feţei, dar barba nerasă de câteva zile bune îi dă un aer neîngrijit şi mai are şi o claie de păr în cap nepieptănată şi netunsă care îl îmbătrâneşte mai tare. Gesturile sunt moi totuşi, leneşe, şi dacă nu m-ar fi împins atunci prea brusc în scaun-şi acum mă doare umărul unde m-a strâns- aş zice că e chiar un tip blajin. E ceva la el care nu se potriveşte totuşi. Nu pare needucat, dar face totul ca şi cum ar fi sălbatic. Dar la ce pustietate e în jur...
Se întoarce de la plită ducând într-o mână o farfurie pe care sunt puse câteva bucăti de carne friptă iar în cealaltă mână are o sticlă cu vin roşu:
-Ia şi mănâncă! Ţi-o fi foame! Şi îmi împinge farfuria în faţă în timp ce umple două pahare cu vinul din sticlă.
-Nu, mulţumesc, nu îmi e foame,îi răspund încet, dar la privirea ascuţită pe care mi-o aruncă, apuc la repezeală o bucată şi încep să mănânc. Apucă şi el o bucată din farfurie şi începe să o agite prin aer fluierându-şi câinele.
Îmi intră totul pe gât cu noduri, sub privirile scrutătoare ale celor doi, stăpân şi câine laolaltă.
Al naibii câine! Afară era mereu vesel şi dădea din coadă, acum însă a împrumutat mina stăpânului. Ăştia doi, deopotrivă când se uită la mine, parcă mă cotrobăie pe sub haine ajungându-mi până-n suflet.
Terminăm de mâncat toţi trei. Iau doar o gură de vin, mai mult de sete. Asta mi-ar mai lipsi! Să mă şi ameţesc. Dar gustul vinului sec, plăcut la limbă, mă îmbie să-mi termin paharul.

   Ori de câte ori stăpânul se ridică de la masă, câinele rămâne lângă mine ţintuindu-mă cu privirea, de parcă special mă păzeşte să nu mă mişc de pe scaun.
Căldura din cămin în efectul vinului băut face să îmi dogorească obrajii şi o toropeală nesănătoasă îmi cuprinde tot corpul. Am impresia că pleoapele sunt grele iar imaginile din jurul meu se contopesc încet, încet. Îl văd că îmi vorbeşte, dar nu înţeleg ce spune, sunetul vocii lui e din ce în ce mai estompat.
Mă zgâlţâie puternic, dar corpul meu e moale şi nu reacţionează. Cred că vinul a avut ceva şi nu reuşesc să îmi amintesc dacă şi el a băut cu mine sau doar s-a prefăcut că bea. Aş vrea să îmi adun toate forţele din mine , dar trupul nu mă mai ascultă, totul se învârte în jurul meu.
Mai mult îl simt, decât îl văd, cum se îndreaptă spre mine rânjind iar, şi mă smulge de pe scaun aruncându-mă pe umărul lui ca pe un sac de cartofi. Mă ia din camera aia ciudată, dar nu îmi dau seama unde mă duce, atârn efectiv pe umărul lui, moale şi cu capul în jos într-o ameţeală care îmi vâjâie creierii.
Totul mi se învălmăşeşte în cap, nu pot reacţiona deloc, nici când mă aşează pe un pat pe care îl simt tare, nici când începe să-mi scoată cizmele, apoi hainele una câte una. Ştiu că plâng, fiindcă simt lacrimile fierbinţi cum alunecă în jos spre tâmple, dar buzele îmi sunt dure de parcă ar fi îngheţat şi îmi e ciudă că nu pot riposta. Nu ripostez nici când îi simt mâinile pe piele fiindcă toate imaginile se întunecă brusc. Nu mai văd nimic. Nu mai simt nimic. Totul e mort.
    *********

O lumină albă, orbitoare îmi inundă creierul şi mă obligă să deschid ochii. Am o migrenă groaznică şi tot corpul mi-l simt ca de plumb. Prin toate degetele, de la mâini şi picioare, simt înţepături puternice, de parcă aş avea un milion de ace înfipte în ele şi nici un centimetru de piele nu a mai rămas liber. Buzele mi le simt uscate şi crăpate iar pielea feţei mă ustură îngrozitor. Am impresia că tot corpul îmi este o rană uriaşă. Aş vrea să mă ridic, dar nu ştiu unde sunt şi nu am absolut nici o putere, zac inertă.
Cred totuşi că am mişcat un pic, fiindcă aud în jurul meu rumoare,ceva sau cineva se mişcă în jurul meu. Încep să aud şi voci chiar. Reuşesc, în sfârşit să ţin ochii deschişi. În jurul meu totul e alb, iar un bărbat şi o femeie mă privesc cu un fel de veselie inexplicabilă.
-În sfârşit! V-aţi trezit!
O văd pe femeie exclamând, deşi nu văd nimic vesel în jur. Prin minte îmi trece cu repeziciune filmul întâmplării de la conac şi simt cum  mă învăluie frigul şi o spaimă inexplicabilă.
Cred că mi se citeşte totul pe faţă fiindcă îl văd pe bărbat cum se apleacă către mine şi încearcă să mă liniştească. Are o voce caldă şi plăcută.
-Ne-aţi dat emoţii doamnă, însă acum, faptul că aţi reuşit să ieşiţi din comă, ne dă mari speranţe.
-Comă?! Ce comă?! Ce tot spuneţi? bâigui mai mult, căci şi buzele mă dor când le mişc, iar gâtul îl simt uscat până, adânc, în plămâni.
-Nu vă mai aduceţi aminte nimic? mă întreabă femeia puţin îngrijorată.
-Ştiu că am intrat cu maşina în zăpadă şi apoi am mers la conacul de pe colină, unde un bărbat mi-a deschis, iar acolo... oh! bărbatul acela, cum....cum aţi reuşit să mă găsiţi? Să mă scoateţi de acolo?
Îi văd că se uită nedumeriţi unul la altul.
-Probabil aţi visat, doamnă. Aţi avut un accident, maşina v-a derapat pe gheaţă şi aţi intrat într-un morman de zăpadă, a nins două zile şi două nopţi abundent. Dacă nu aveaţi inspiraţia să vă legaţi eşarfa de oglinda maşinii, cine ştie când v-ar fi găsit echipa de la Situaţii de Urgenţă. Aţi zăcut în maşină, neştiută de nimeni, aproape 60 de ore!
-Cum adică? sunt din ce în ce mai nedumerită. Ştiu sigur că am plecat de la maşină, şi am mers la conac... era şi un câine... un brac. Îmi amintesc imediat cum îl chema. Parcă.. Jackie... nu , Jack... Jacko! Jacko! Da! Ăsta e numele câinelui.
Îi văd că iar se uită îngrijoraţi unul la celălalt.
-Probabil că v-a rămas în minte numele câinelui. Este câinele unuia din băieţii care v-a găsit, dar maşina nu aţi părăsit-o. Când v-aţi răsturnat în şanţ, v-aţi luxat ambele picioare  prinse sub scaun, practic v-ar fi fost imposibil să faceţi vreun metru, dar să ajungeţi la conac, plus că nu ştiu cum să vă spun, dar ştiţi...conacul este nelocuit de peste 20 ani.
-Şi atunci de ce sunt sigură de tot ceea ce mi s-a întâmplat?, de câine, chiar voi aţi recunoscut că există!
- E inexplicabil, nu ştim niciodată cum funcţionează creierul nostru când organismul intră în letargie, nu pot decât să îmi imaginez că la nivel cerebral, aţi trăit o întâmplare, numele câinelui l-aţi auzit când băieţii strigau la el. De fapt câinele v-a găsit, doamnă! Iar toate durerile pe care le simţiţi în degete, sunt de la degerături, senzaţia de uscăciune o aveţi din cauza deshidratării, iar durerea îngrozitoare de cap e datorită lipsei de oxigen.Cred că aţi şi plâns în timpul acela fiindcă aveaţi genele pline de gheaţă. E mare lucru că aţi rezistat atâta timp. O să vă reveniţi încet, încet. Ce a fost mai greu a trecut!
Îl văd cum mă priveşte încrezător, şi încrederea lui îmi dă speranţă, mă linişteşte, mă simt deja mai bine, dar nu atât fiindcă m-au salvat de sub zăpadă, ci fiindcă îmi dau seama că totul, conacul, omul acela groaznic, a fost doar în visul meu produs în subconştient de spaima creată de accidentul în sine.
-Oricum, continuă doctorul blajin, la uşă aşteaptă cel care v-a găsit îngropată cu maşină cu tot în zăpadă. De trei zile, de când sunteţi la noi, la spital, în fiecare zi a trecut să vadă cum vă simţiţi. A fost extrem de îngrijorat în ceea ce vă priveşte. Cred că o să se bucure foarte tare să  vadă că v-aţi revenit.
-Desigur! îl aprob curioasă, nerăbdătoare mai ales, să îl cunosc pe salvatorul meu.
Femeia, care până acum tăcuse liniştită, se ridică tacticos şi deschide încet uşa salonului.
În cadru apare o siluetă masivă. Este a unui tip înalt şi bărbos însoţit de un câine lung şi subţire cu nişte urechi maronii pleoştite.

  Această poveste este o scriere mai veche şi  a fost publicată aici. Povestea participă la concursul Nopţi Magice.

Comentarii

  1. citind, am reusit sa trec de la o stare la alta! Initial, am inceput sa citesc intr-un ritm oarecum alert, apoi, intrand mai mult in poveste, am fost captivat, am incetinit ritmul, repetand de multe ori frazele, vrand parca s-o invat pe de rost :)) Captivanta, emotionanta, o poveste ce pare rupta din viata :)

    RăspundețiȘtergere
  2. In primul rand te imbratisez
    Si bun venit in MWB iti urez
    In al doilea rand mai zic ceva
    Dar nu stiu de-mi va mai iesi rima :)
    Povestea ta mi-a placut
    Inca de la inceput.
    Are ceva special
    De te tine un pic pe jar
    Si cand ajungi la sfarsit
    Te apuci din nou de citit.


    Nu stiu cat de bine suna poezia,dar vrea sa zi ca scrii foarte frumos si asa cum a zis si Liviu si eu am fost foarte captivata.
    Iti doresc mult succes la concurs.

    RăspundețiȘtergere
  3. Vă mulţumesc Liviu, Dream, pentru primirea primei postări aici la voi.

    RăspundețiȘtergere
  4. una dintre cele mai frumoase povesti pe care le-am citit in ultimul timp! Felicitari si mult succes la concurs!

    RăspundețiȘtergere
  5. de mult nu am mai citit ceva care sa ma captiveze, sa ma duca atat de usor si de mult in lumea construita de autor.
    fascinanta trairea, ideile aduse laolalta, curgand firesc.
    fantastic pur prin simplitate. :)

    RăspundețiȘtergere
  6. wow, nu mă aşteptam să am aşa reviewuri la o poveste cam vechiuţă scoasă de la naftalină. vă mulţumesc mult.
    huh, ce bine e pe mwb :)

    RăspundețiȘtergere
  7. Cu mică întârziere, am venit și eu. Am citit începutul și mi-a plăcut așa tare încât nu mai aveam răbdare până azi, când mă lăsau ochii să citesc la pc. Așa că am scos-o la imprimantă. Ei bine, mi-ai făcut ziua :D Am trecut prin atâtea stări... Sorumea a crezut că am luat-o razna, de vorbesc singură pe aici. Eram frustrată, apoi speriată, apoi nelămurită...
    un super-text!Felicitări! Eu mai vreau să scoți de la naftalină!

    RăspundețiȘtergere
  8. Foarte frumoasa povestea...finalul este previzibil, dar modul constructiei narative da voie textului sa respire spre acest sfarsit...Felicitari!

    RăspundețiȘtergere
  9. Ah... vreau mai mult....vreau o carte...

    RăspundețiȘtergere

Trimiteți un comentariu