Pupici

  Un pupic. Atât. Un mic sărut dat pe obraz și toată ziua am plutit. Nu, nu de la EL. Oh, nu. Nu mai știu de el nimic de o lună... Mi-e dor, da, dar nu despre asta vorbesc acum!
   Un pupic de la un om pentru care am avut un mic „crush”, o mică îndrăgosteală, acum vreo doi ani. A trecut, am realizat că mintea o luase razna fără motiv. Așa e el.  Așa mi-am zis. Azi l-am rugat, când voia să plece, l-am rugat să nu mai fie supărat, să zâmbească. Și-a trecut brațul după talia mea și mi-a sărutat obrazul stâng, scurt, cald. Au văzut atâția, dar nu din cunoscuții mei - nu cred. Apoi mi-a căutat mâna, dar eu nu m-am putut mișca.
„Nu sunt supărat...” a zis zâmbind și a plecat, încă sperând să dea de degetele mele. Le uitasem împreunate la spate din timpul îmbrățișării - ce era să fac cu ele? M-a surprins.
Ok, îmi veți spune că nu-i nimic... Deloc. Poate... Acel poate pe care cineva sigur nu-l suferă :) Nu, nu e nimic. Dar atingerea aia m-a... plutit azi :D Am fost departe, am uitat că-i promisesem bunicului că trec pe la el... Am uitat. Bine că știu încă unde stau. Și știu să respir fără indicații („Inspiră! Expiră!” :)) ).
  Noapte bună! Aș putea să mai primesc un pupic?...

Comentarii

Trimiteți un comentariu