Poveste de pe Acropole

În 2008 am vizitat Grecia. Şi cum o călătorie pe acele tărâmuri nu este completă fără un urcuş pe celebra Acropolă, într-o zi însorită şi copleşită de cele 40 de grade din aer, am păşit pe pietrele atât de încărcate de istorie.

După ce am aflat că aproape fiecare oraş mare al Greciei avea o Acropolă, [însă cea din Atena era cea mai mare, astfel încât a devenit cea mai cunoscută, identificându-se de la o vreme prin simplul ei nume – Acropole] l-am întâlnit pe Akis...

…E un bărbat la aproape 50 de ani, înalt şi bine legat, cu tenul ars de soarele Atenei şi nas proeminent, cu tricou albastru şi pălărie de paie. Are o voce masculină, dar melodioasă, care dă o notă aparte românei aproximative pe care o vorbeşte. A trăit 15 ani în România şi, după cum ne mărturiseşte chiar el, iubeşte deopotrivă ambele ţări. Preţ de aproape două ore, rămânem cu Akis, subjugaţi de povestea antică pe care ghidul o are de spus.

În primul rând, pentru a înţelege la adevărata valoare ceea ce urmează să vedem, trebuie să ne transpunem în mintea grecilor lui Pericle, pe vremea căruia s-a început construcţia magnificului complex - sub directa supraveghere a marelui sculptor al Antichităţii, Fidias (aducând discuţia în acest punct, Akis ne povesteşte despre Picasso, care, comparat cu geniul legendarului artist, afirma despre Fidias că primise în dar toate acele bucăţi de piatră, împreună cu ştiinţa de a scoate din ele acele forme care existau deja în interior). Dacă ne limităm la concepţia omului de azi, nu vom găsi decât nişte bolovani, iar asta va fi şi singura noastră amintire de aici: pietre. Acropola este edificiul vechilor atenieni, destinat să celebreze arta şi frumuseţea de a trăi, să împlinească nevoia oamenilor de a trăi printre alţi oameni, de a-şi răspândi sau confrunta ideile, de a lua decizii pentru binele unui întreg popor.

Povestirea capătă accente emoţionante, când Akis vorbeşte despre modul în care grecii luptă să-şi protejeze patrimoniul, demers în care, nu de puţine ori, au primit ajutor preţios din partea românilor. În vremea Eteriei, când în Grecia era în plină desfăşurare războiul naţional de eliberare de sub ocupaţia turcă, otomanii asediau Acropola, în interiorul căreia se refugiaseră atenienii. Rămânând fără gloanţe, turcii au pus tunurile asupra zidurilor antice, în încercarea de a dărâma coloanele şi a obţione preţiosul miez de plumb dinăuntru. [Coloanele greceşti sunt construite din tamburi de piatră, puşi unul peste altul, cu un canal gol în mijloc, prin care era trecută o tijă de plumb, conferind ansamblului rezistenţă şi flexibilitate deopotrivă.] Văzându-şi monumentul ameninţat, apărătorii Acropolei, atât greci, cât şi români, au făcut otomanilor o propunere aparent absurdă, cu scopul de a obţine încetarea focului: asediatorii au primit mult râvnitele gloanţe de la chiar cei asediaţi, care apoi s-au predat, cu singura condiţie ca vestigiile să nu mai fie distruse.

Vocea lui Akis capătă un ton grav:

Acum vă întreb pe dumneavoastră, cine erau apărătorii Atenei?... Erau strămoşii mei, care, uitaţi-vă pe aceste dealuri, luptau pentru casele şi familiile lor, aflate aici aproape… Luptau pentru ţara lor… Dar erau şi români. Şi-atunci, bine, veţi zice dumneavoastră, ei nu aveau aici nici case, nici familii; toate acestea erau undeva departe, nu?, în Romania. Şi-atunci, ei pentru ce luptau?... Luptau pentru simpla idee că o bucată de istorie era în pericol şi putea dispărea. Şi acest lucru înseamnă mult… Înseamnă sacrificiu.

Grupul e tăcut şi întreaga lume pare ca s-a strâns aici, între marmurele Acropolei, din mijlocul cărora vocea lui Akis, caldă, protectoare, ne captivează.

Aşa că, atunci când spuneţi cuiva că sunteţi români, spuneţi-o cu capul sus, fiindcă trebuie să fiţi mândri de ceea ce sunteţi şi de ţara pe care o aveţi, atât de frumoasă, lăsând la o parte câinii lui Băsescu, gropile şi, nu-i aşa?, alte lucruri urâte…

Momentul e într-adevăr copleşitor: am venit de la aşa o distanţă, traversând trei ţări aproape în întregime, pentru ca un grec să ne spună cine suntem şi cât e de important să ne preţuim trecutul.

*Articol preluat si publicat de pe cronicauneimortianuntate.blogspot.com la rugamintea unui membru MWB, Mircea Vladut!