O altă Evă (II)



Eva cânta, picta şi dansa. Spre sfârşitul celei de-a doua clase de liceu renunţă la muzică şi - cu destul regret- la pictură, pentru a se dărui cu totul dansului. Pe parchetul sălii se simţea liberă şi se putea exprima cel mai bine. Prin mişcările graţioase şi elegante ale trupului povestea despre femeia în devenire, despre visele şi gândurile ei. Adică, despre toate lucrurile de care altfel nu vorbea niciodată.
În afara dansului, viaţa ei se decupa într-un mod bizar de lumea înconjurătoare. Era şi nu era acolo, prezentă şi totuşi neancorată în vreo relaţie sau legătură consistentă. Asculta mult, vorbea puţin, zâmbea des, însă rămânea dincolo de un invizibil perete de sticlă.
Penultimul an de liceu avea să fie unul de referinţă în existenţa ei.
La începutul lui, Eva se trezi că are un admirator secret. Fu intrigată de faptul că în fiecare zi găsea pe pupitru o floare şi un bileţel cu câteva versuri de dragoste. Uşor amuzată, păstră discreţia şi aşteptă răbdătoare ca tânărul cavaler să se remarce cumva. La drept vorbind, cine ar fi făcut un astfel de gest dacă n-ar fi aspirat la mai mult decât la zâmbetul pe care-l avea Eva atunci când zărea floarea pe pupitru sau citea versurile care îi erau dedicate? Însă, după trei săptămâni, încă nu reuşise să-i afle identitatea. Era evident că el se bucura de sprijinul colegilor care juraseră să păstreze secretul.
Se hotărâ să-l descopere singură. Veni foarte devreme la liceu şi se furişă în clasă. Se aşeză la catedră, decisă să observe orice mişcare. Mai că o luă cu leşin când dădu ochii cu Marele Blond, "craiul" de la D. Avea o figură conspirativă, adânc preocupată şi purta în mână un trandafir - cum altfel decât roşu.
Tânărul, frumuşel şi îndrăzneţ, devenise notoriu prin succesele reputate. Jumătate din fetele din liceu oftau galeş după el. Iar jumătate din această jumătate, ştia foarte bine de ce oftează. Motivele, se zvonea, erau consistente.Totuşi, el n-avea faimă de romantic, ci, mai degrabă, de fustangiu. Şi tocmai se despărţise de ultima lui iubită.
La urma urmei, de ce nu?! s-a gândit Eva, zâmbind uşor ironic.
Din acea zi, deveni oficial prietena Marelui Blond.
O vreme îl ţinu la distanţă, amăgindu-l cu gesturi de o tandreţe copilăroasă. Mai avea nevoie de puţin timp ca să fie sigură. Afară de asta, ea îşi putea exprima prin dans senzualitatea reprimată . Dar se privea în oglinzile sălii şi constata, înroşindu-se, o schimbare importantă. Coregrafia, pe care şi-o concepea singură de fiecare dată, se transformase. Dansul ei devenise un instrument de seducţie - accentuîndu-i feminitatea, punând-o în valoare prin mişcări tot mai îndrăzneţe şi provocatoare.
Apoi, Marele Blond o invită la el, iar ea acceptă.

Comentarii