Ea, pe veranda si o ceasca de ciocolata calda




Rece, noiembrie gri, noiembrie cu scapari mici de soare, parca ace ce te tot inteapa. Ea iesise infofolita pe veranda. Era o amiaza blanda, inca se mai putea respira fara un fular pe nas, inca mainile nu-i inghetau pe ceasca aburinda dintre palme.
Era rece, un rece revigorant, un rece ce-o trezea. Stanse in jurul trupului o patura groasa si ofta. Un oftat din cele profunde, din cele adanci ce apoi te aduc in stadiul de liniste. Ochii zburdau. Era fericita, o fericire relativ impletita cu grija, cu atentia de a nu gresi, cu dorinta de a fi bine.
Au trebuit sa treaca anii, au trebuit ca unele situatii sa fie rupte, dezradacinate, pentru ca ea sa calce pe acest neprevazut drum. Mereu in neprevazut...dar parca acum clopotul stabilitatii o cumprinsese, drumul era acela deschis in fata ei si trebuia parcurs. Devenise un om ce-si contura putin viitorul si asta ii echilibra cererile in ofertele dorintelor...era o singura cale.
Cu mana stanga atinse pantecul si zambi, ... ii zimbi viitorului.

Comentarii

  1. ...un viitor ce fusese predestinat :)

    RăspundețiȘtergere
  2. E un viitor cu miez, cel care da sens si implinire. Imi place ca ai ales toamna, e anotimpul in care se coc fructele cu viata lunga:)

    RăspundețiȘtergere
  3. Liviu, de vrem, de credem ori nu, toti urmam o cale...mai mult sau mai putin neprevazuta.
    ... si chiar de rar, uneori ne poate schimba esential/definitiv.

    RăspundețiȘtergere
  4. Carmen multumesc, dar toamna ma alege cel mai ades pe mine:)
    Frumos si intelept spus: "un viitor cu miez" :)

    RăspundețiȘtergere
  5. Tlaloc, sa fie !
    ... sa fie cum e mai bine, toti ne dorim, nu ?!

    RăspundețiȘtergere

Trimiteți un comentariu