Luminăţia Sa locuieşte acum la oraş. A venit dintr-o depărtare nu prea mare, dar totuşi de pe alt tărâm. S-a stabilit de ani buni, care azi par a fi doar o clipă minusculă şi neînsemnată. S-a blocat într-un bloc, într-un cartier destul de bine cotat, dar totuşi lăturalnic. Şi-a făcut mici tabieturi de om înghesuit, ce a plecat din regatul său măreţ pentru a se restrânge în câteva săliţe total neîncăpătoare, fără slujitori şi fără grădinile care îi erau atât de dragi. S-a obişnuit cu greu cu scările fără marmură şi tavanele fără picturi, fără semineu şi fără bucătarul său destoinic, care îi delecta papilele gustative cu tot soiul de reţete excesiv de gustoase. S-a mulţumit să-şi aducă ogarul, care la rândul său a făcut o depresie masivă de la lipsa aerului curat, şi colecţia sa de ierburi rare, primite în dar de la cei mai mulţi dintre prietenii vechi. Într-o zi fără o culoare deosebită, Luminăţia Sa a considerat că o carte i-ar ridica puţin moralul, astfel că s-a aşezat într-un fotoliu tapiţat cu o stofă regretabilă, şi s-a pus pe citit. A citit toată ziua şi toată noaptea care a urmat, a citit şi a doua zi, şi a treia zi… a tot citit vreo câteva luni de zile, când l-a răpus somnul. L-a trezit câinele, cu un lătrat aproape şoptit. Luminăţia Sa l-a mângâiat pe creştet şi a dat să se ridice. Dar n-a putut. A dat la o parte pătura care îi acoperea picioarele anchilozate şi a descoperit cu stupoare că a prins rădăcini. Mari, groase, încolăcite şi extrem de adânci. Nici urmă de picioare, doar coajă de copac adevărat, ce a trecut prin straturile de betoane şi prin încrengăturile metalice şi a străpuns până jos, dincolo de privire.
love the story
RăspundețiȘtergere