Moartea iubirii...

Cu hainele zdrănţuite îşi aşteaptă temător pedeapsa.

Poate vă gândiţi ce a făcut, probabil în mintea voastră vă apar o serie de probabilităţi şi începeţi să îl catalogaţi, vă spuneţi în gând “Mi s-a părut mereu ceva ciudat cu el”. Nu ştiţi nimic, diferit nu înseamnă ciudat…

Soarta l-a condamnat, l-a aşezat pe un prăfuit eşafod, în stânga lui călăul, în dreapta lui un preot. Unul mai nepăsător ca altul. Călăul se gândeşte la perfecţionarea retezării capului, o mişcare puternică, un balans perfect şi nu în ultimul rând aterizarea capului în coşul de nuiele. Acela e finalul, acolo se vede perfecţiunea călăului, o scurgere perfectă de sânge, acelaşi om în două părţi…Preotul v-a murmura ceva… fără rost, acest suflet nu o să îl salveze, călăul o să împiedice asta. Ştii… sufletul lui vrea să îşi părăsească corpul printr-o ultimă strigare, dacă capul ţi-e în nuiele cum o să strigi…

În eterna lui aşteptare ea i se arată, cu palmele ei catifelate îi mângâie faţa şi îl sărută… “Astăzi… ai scăpat!”

Sunt Tlaloc şi vă spun ca viaţa mereu o să vă condamne la eşafod, o moarte a ceva din sufletul tău.

Îţi simt mâinile catifelate pe faţa mea, încă nu am scăpat… aştept sărutul.

Prin ceaţa groasă, astăzi sunt Soarele… mâine poate o să fiu Luna…