Din nou cuvinte aruncate

Sunt câteva cuvinte pe care vreau să le spun lumii, să le spun acele vorbe curate, plăpânde și pline de farmec. Dar nu le pot spune, așa că m am hotărât să le scriu pe o foaie albă, fără rânduri. Doar albă. Le scriu cu cerneală albastră, rotunjind fiecare literă, punând fiecare căciuliță la locul ei, așezând-o cu grijă.

Dacă aș avea vocea unei rândunici, le-aș cînta zi de zi. Dacă aș avea răcnetul unui leu, nu le-aș mai spune. Pentru că s-ar putea să rănesc cu răcnetul meu, iar cuvintele nu vor ajunge acolo unde trebuie, ci se vor pierde în adinsul auzului și vor muri o dată cu apusul. Ți le scriu ție, personal.

Te-am văzut ieri stând în fața oglinzii, cum îți pieptănai părul castaniu, cum ți-l împleteai în două codițe, apoi îl despleteai și iar îl împleteai. Te uitai în ochii tăi, și parcă te îndrăgosteai a doua oară, de aceeași persoană. Ar fi frumos dacă acest lucru s-ar întâmpla.

Dar... cuvintele mele cele sumbre și rostite de un glas subțirel, nu pot ajunge atât de departe.