Nu știu încă dacă am fost îndrăgostită. Poate. Știu sigur că voiam să fiu aproape de el, că voiam să îi simt parfumul, să-i aud vocea, să mă pierd în ochii lui, nu doar într-un monitor, atunci când purtam discuții lungi. Da, voiam ceva. Voiam un sentiment. Acela de siguranță, de pierdere a timpului. N-a fost să fie. Nu regret că n-a fost, mă bucur că am încercat. Aș fi rămas cu acel „oare ce-ar fi fost dacă...?” și cu o imagine deformată a lui.
Acum sunt prinsă între a mă îndrăgosti iar și a risca să sufăr. Sau să... trebuiască să mă recompun încă o dată. Dar încep să cred din ce în ce mai multe ceea ce susține o carte: noi atragem din Univers ceea ce ni se întâmplă. Adică, e posibil ca eu să fi primit un refuz și o despărțire așa neașteptată (a se citi „aiurea, rece, prostească”) pentru că îmi pusesem în minte deja că el nu simte la fel și că totul se va termina cu noi doi pe drumuri total diferite.
Iar asta m-a făcut să mai gândesc puțin. Întreaga mea viață - nu foarte lungă, adevărat - am avut în minte, de fiecare dată, posibilitatea ca lucrurile să nu iasă bine. Asta pentru că mă temeam că voi fi prea supărată de nereușită. Dar nu sunt o pesimistă. Îmi fac zeci de planuri, cu posibile răspunsuri pozitive, continuități ale unor acțiuni, fără să uit că poate să fie și rău. Cred că e mecanismul meu de a mă apăra.
Voi credeți în teoria atracției universale? Adică acceptați că un gând pesimist va trimite spre Univers o dorință negativă și că ar trebui, pentru bunăstare, să gândim mereu pozitiv?
Până la următoarea citire, vă trimit numai gânduri pozitive (Spre Univers și înapoi!).
Leah
Acum sunt prinsă între a mă îndrăgosti iar și a risca să sufăr. Sau să... trebuiască să mă recompun încă o dată. Dar încep să cred din ce în ce mai multe ceea ce susține o carte: noi atragem din Univers ceea ce ni se întâmplă. Adică, e posibil ca eu să fi primit un refuz și o despărțire așa neașteptată (a se citi „aiurea, rece, prostească”) pentru că îmi pusesem în minte deja că el nu simte la fel și că totul se va termina cu noi doi pe drumuri total diferite.
Iar asta m-a făcut să mai gândesc puțin. Întreaga mea viață - nu foarte lungă, adevărat - am avut în minte, de fiecare dată, posibilitatea ca lucrurile să nu iasă bine. Asta pentru că mă temeam că voi fi prea supărată de nereușită. Dar nu sunt o pesimistă. Îmi fac zeci de planuri, cu posibile răspunsuri pozitive, continuități ale unor acțiuni, fără să uit că poate să fie și rău. Cred că e mecanismul meu de a mă apăra.
Voi credeți în teoria atracției universale? Adică acceptați că un gând pesimist va trimite spre Univers o dorință negativă și că ar trebui, pentru bunăstare, să gândim mereu pozitiv?
Până la următoarea citire, vă trimit numai gânduri pozitive (Spre Univers și înapoi!).
Leah
nu cred ca e bine doar sa gandim pozitiv. cum spui sa gandim pozitiv ca sa fim inconjurati de lucruri bune. daca ni se intampla si ceva rau simtim. asa putem sti cum sa plangem nu doar sa radem.
RăspundețiȘtergere