Aruncarea vinei

  Azi mi-e rău. De realitatea asta prostească. De... lipsuri. De imposibilitatea de a face ceva superb (sau dificultatea cu care reușesc să fac ceva frumos), pentru că nu-mi permit. Și-mi vine să arunc vina.
Tu ești vinovat pentru că mirosul de alcool îmi provoacă rău.
Tu ești vinovat pentru că depind de mila altora...
Tu ești vinovat pentru că încă mă recompun.

   Dar nu am cui. Nu mă ascultă. Nu mă văd. Da, sunt doi. Unul care m-a rănit iremediabil încă de când trebuia doar să mă protejeze; altul care m-a rănit pentru că se temea că va fi el rănit - sau pentru că nu se aștepta să fiu, de fapt, mai mult decât o copilă. Sau nu m-au rănit, și-mi place doar să mă alint. E la fel de posibil...
   Așa că fac la fel ca până acum. Vărs lacrimi și dau afară supărările. Și petrec o zi într-o liniște goală, și-apoi mă ascund sub pătură și adorm. Iar mâine mă voi trezi tot un zâmbet - pentru că, cinci clipe de când deschid ochii, sunt un om fără griji, fără datorii, fără răutăți în jur. Apoi mă ridic și văd că nu e roz. Nimic. Până și culoarea feței de perne pare un gri spălăcit, o iluzie a gândului de acum ceva secunde.
   M-aș duce să dorm. Dezamăgirea pe care o prevestesc de dimineață mă face să mă răzgândesc. Aș scrie. Poate... poate.
   Noapte bună! Să vă fie dimineața zâmbăreață!

Offtopic: ar trebui să fac un fel de antet: „Din categoria: gânduri triste de noapte” :) Ar fi cinstit să știți dinainte ce citiți...

Dintre litere (pe foi împrăștiate prin viață), vă salută Leah!