Spovedania ceţii

Unora nu le place de mine, îi aud şoptind zgribuliţi “Să o ia naiba de ceaţă…” Mă gândesc mereu ce vină am eu, aşa sunt eu… puţin friguroasă.

De ce mă înjuri? Ştiu, ţi-e incomod să ai vederea limitată dar, niciodată nu te-ai gândit că acest lucru, această înfăţişare a mea e un blestem. Mă critici mereu, din cauza mea nu vezi, ba ţi-e frig sau că urăşti aceasta umezeală...

Doar unor dobitoace le place înfăţisarea mea, se ascund, crează frică... atacă. Dar voi, dar tu, ce motiv ai să te iei de mine?

Nu am fost mereu aşa, în timpuri străvechi de voi uitate, arătam ca tine, eram chipeş! atât îmi amintesc... timpul a tăvălit asupra mea, acum sunt doar o ceaţă dată naibii de voi.

Îmi amintesc şi de ea, atât de frumoasă era în faţa ochilor mei...

Mi-au luat-o, tot ce am iubit mai mult... Au venit aşa cum apar eu, pe neaşteptate, pe nevăzute, erau mulţi şi eu doar unul… Sclipirea ochilor mei, domniţa mea, de ce tocmai pe tine… Era toamnă, era frig, sângerând am fost lăsat în apa rece din pârâul din poiană. Atunci mi-am rostit blestemul.

“Fie ca zilele mele să nu aivă sfârşit până nu o să îţi simt căldura la piept, o să te caut chiar dacă ar trece ani şi ani, o să te caut dimineaţa şi seara şi uneori toată noaptea, o să te caut aşa cum mi te-au răpit ei, cu spaimă, atunci când nu se aşteaptă nimeni, o să fiu pretutideni, fiecare colţ, fiecare scorbură, şi în înaltul munţilor şi pe întinsele câmpii, o să fiu ca fumul şi rece ca şi gheaţa, acesta mi-e blestemul!”

Lasaţi ceaţa să îşi caute perechea, dacă o priveşti din depărtare o să îi observi mersul ei prin ciudate forme, ba mai liniştită, ba mai ascunsă printre văi, mai deasă sau mai risipită doar soarele e potrivnic ei...

Astăzi sunt Luna...