Departe, şi totuşi aproape






Poate părea o întrebare retorică, dar eu chiar m-am întrebat: se poate să fii departe, şi totuşi aproape? Adică, să fii în mod real aproape, să nu te laşi distras de grijile zilnice, sau de "plăcerile de la Capua". Răspunsul meu este afirmativ. Deşi, desigur, există multe situaţii particulare - în care "departele" rămâne departe - există şi situaţia, destul de des întâlnită, în care spaţiul nu are prea mare relevanţă.
Dovadă marii noştri scriitori şi artişti care au petrecut ani îndelungi în capitalele extrem de civilizate ale Europei: Eminescu, Cioran, Noica, Ţuţea, Grigorescu, Brâncuşi. Deşi au avut la dispoziţie tot confortul şi civilizaţia, plus toată cultura oferită de aceste citadele, ei au rămas totuşi mari români, şi gândul lor era doar acasă. Creaţiile lor au fost aduse în ţară, aşa cum era firesc, şi adăugate patrimoniului naţional.(Cel puţin, în cea mai mare parte.)  Faptul că ţara lor era mai săracă, şi că nu le putea oferi confortul şi recunoaşterea pe care au găsit-o "dincolo", nu a fost relevant pentru ei. Dimpotrivă, au considerat aceasta un motiv în plus pentru a se întoarce, pentru a o ajuta să se ridice, să ajungă la măsura care i se cuvine. În operele lor, nu apar minunatele oraşe şi cuceriri ale culturii pe care le-au văzut acolo, ci tot ţăranii noştri, locurile noastre, luptele şi istoria noastră. Pământul acesta al strămoşilor, în care au văzut lumina zilei, şi care i-a hrănit atât cât a putut! Şi le-a dat, în schimb, ceva mult mai important decât hrana: dragoste şi sentimentul apartenenţei.
Aceasta înseamnă că au fost mari români - dincolo de faptul că au rămas universali prin operă. De fapt, nu mai ştiu care critic literar spunea despre Eminescu  - de exemplu - că a devenit universal tocmai pentru că a fost întâi un mare poet naţional.Acesta e drumul, şi nu invers! Nu poţi deveni "universal" de-a gata, fără să îţi iubeşti întâi ţara. Poate că al nostru Creator ne-a dăruit întâi aceste posibilităţi de a creşte în iubire, până să atingem acea iubire universală, pentru toată umanitatea: casa, familia, prietenii, oraşul nostru, ţara noastră. Dacă nu îi iubim pe cei mai de aproape, cum putem susţine că iubim toţi oamenii? "Dacă în cele mici aţi fost necredincioşi, cine vă va da vouă pe cele mari?"
Apropos de globalizarea despre care am mai vorbit - ea nu trebuie să se opună elementului naţional, ci să îl continue, cumva. Să îi apere fiinţa, unicitatea, şi apoi, putem vorbi şi despre globalizare! Nu acea atitudine întâlnită astăzi în aşa-numitele "cercuri suspuse": dacă eşti "naţionalist" - adică, dacă spui că îţi iubeşti ţara, şi îi aperi valorile- eşti stupid şi retrograd, şi te opui mersului civilizaţiei. Civilizaţia supermarketurilor, a Mac Donaldsurilor, a marilor ferme în dauna gospodăriilor ţărăneşti,  a cipurilor,  a taxelor şcolare, a cardurilor de sănătate şi a coplăţii.Civilizaţia autonomiei maghiare şi a bazelor NATO în propriul nostru teritoriu. Civilizaţia noilor sărbători "implantate": Thanksgiving Day şi Valentine's Day.Şi, multe altele!

Ei, dar m-am cam îndepărtat. Voiam doar să spun că, da, departele, poate fi uneori aproape! Şi Dumnezeu este într-un fel, departe, dar şi aproape de noi, "lângă umărul nostru drept" - aşa cum spune un psalm.
Desigur, datoria noastră este să iubim întreaga lume, pentru că întreaga lume este sălaşul Lui. Să trecem de separare, de împărţirile artificiale. Şi acest lucru este foarte uşor pentru cei deprinşi să iubească! Dar, totul este un proces. Până la întreaga lume, trebuie să iubim întâi ceea ce ni s-a dat, pe rând. Şi mai apoi, vom ajunge şi la acea măsură, cu ajutorul Lui!

Comentarii

  1. da, destul de adevarat. dar sa stii, desi e greu, nu e imposibil insa de realizat.

    RăspundețiȘtergere
  2. Florina, era atata nevoie de o scriere a unui om ca tine. O scriere clara, obiectiva ... tu, atat de departe si totusi atat de aproape (imi esti).
    Te imbratisez virtual, strans !
    Cu drag,

    RăspundețiȘtergere

Trimiteți un comentariu