Vina de a exista

În palma mea stângă, linia vieţii se rupe undeva pe la 45 ani. Se răsfiră ca un ciucure, ca un strop de apă căzut pe asfalt. Eu, încă respir. Mă încăpăţânez să trăiesc, deşi m-au condamnat la moarte în ziua în care m-am născut. Sentinţa e fără drept de apel, dar eu tot amân execuţia, fără să-mi pot explica motivele pentru care o fac. Şi zilnic îmi vine la uşă câteun braconier de suflete să mă întrebe ce-am de gând. Ridic din umeri: nu ştiu. N-am habar despre zilele astea care mi se scurg printre degete fără nicio noimă şi din care nu mai pot păstra nimic, nici măcar un crâmpei de viaţă adevărată. Sau poate că acum totul se măsoară în dureri, care mai de care mai zdrumicătoare de gânduri. Nici pe ele nu reuşesc să le ţin prea mult. Vin şi se duc ca un autobuz în care nu se mai urcă nimeni. 

Sunt dimineţi în care mă întreb ce mai caut aici, unde rostul meu s-a irosit ca o şoaptă. N-a rămas nici măcar ecoul ei. 
Sunt seri în care mi-amintesc de tata, de ochii lui când albaştri, când verzi şi de zâmbetul mamei. Într-o zi a plecat şi mi-a lăsat pe umeri toată greutatea unei vieţi cu care nu mă deprinsesem. O vreme am crezut în frumuseţea acestui bâlci al deşertăciunilor în care ne ispăşim vina de a ne fi născut. Apoi, rând pe rând, dughenele s-au închis, lăsând în urmă doar pulberea unor întâmplări colorate. 
Viaţa ne învinge pe toţi, până la urmă, nu-i aşa? 
Într-un fel sau altul, ne risipeşte pe parcurs, până ce goliţi de noi înşine, uităm de ce trebuie să trăim. Poate nici nu trebuie! Pare că cineva se amuză copios obligându-ne la acest "trebuie", fără a ne oferi şi motivul. Iar noi, speriaţi de perspectiva morţii, ne inventăm tot felul de scuze pentru a ne prelungi agonia. Înscrişi într-un parcurs prestabilit, cu câteva jaloane clasice - profesie, familie, realizări materiale, ne supunem condiţiei mizere de om. Mai mult, suntem atât de orgolioşi încât ne facem din asta un titlu de glorie. 
Şi totuşi, când în decantor n-a mai rămas nimic, ce-i de făcut? 

Comentarii