14 aug. 2011

La plecare

Când lumea-şi încheie nasturii de la palton, cad streşini sub fumul roşu şi înecăcios al amurgului. Laborioasa aşteptare se încheie şi ea. Am alergat de atâtea ori la fereastre, am petrecut atâtea ore acolo, sperând să revii, încât, obosită de prea multa speranţă, mi-am promis să îndrept lucrurile. Am decis să mă mut într-o casă rotundă, din sticlă. Seamănă cu o perlă şi se află pe lună. Aşa voi rotunji toate colţurile din viaţa mea şi, în plus, voi putea să te văd venind de oriunde m-aş afla.

Între timp, închid obloanele la vechea locuinţă. Arunc o ultimă privire...

La ferestra dinspre Sud, bat musonii. Stropesc cu lacrimi chihlimbarii verdele îmbătrânit al pădurii. Rasa neagră a plecat în bejenie. Se împrăştie în lume ca furnicile cărora li s-a stricat muşuroiul. Glasul vânturilor estompează sunetele ultimului dans tribal. N-au casă, n-au masă, doar o desagă sărăcăcioasă în care duc amintirile de mărire şi nobleţe ale şefilor de trib. Urmaşi trişti ai unor ginte de vânători ce au încetat să existe. Vor fi...atât cât vor mai fi, nişte modeşti europeni sau americani.

La fereastra dinspre Nord cântă o orgă. E pe undeva o catedrală gotică, încă deschisă. Poate, ultima. Ţeposă şi îngreunată de detalii, înalţă spre cer sunete grave de bătrâni istoviţi de îndelungata şi recurenta lor moarte. Pe treptele ei am stat o vreme şi mi-am plâns iubirea pierdută. Cred că s-a ascuns printre faldurile mantiei colţuroase a epocii care se retrage. Lasă loc voalurilor rotunde ale unui timp sensibil la fiecare gând.
Îmi iau la revedere, deşi toţi avem pe buze un gust sălciu de adio. Ştim deja că o revedere e posibilă doar acolo, în ţinutul amintirilor.

La fereastra dinspre Vest, foşnesc bancnote pastelate. Săracii Midaşi, îşi numără visele! Stau foarte prost: tot ce au atins s-a preschimbat în hârtiuţele astea foşnitoare. Lumea e plină de ele şi devalizată de vise. Creativitatea se află în comă de gradul doi. E conectată la istorie. Secolul luminilor abia poate s-o mai ţină în viaţă, nimeni nu ştie pentru cât timp. Oblonul cade ca o pleoapă, acoperind perspectiva niciunui viitor.
-Ne revedem în netimp, nălucilor!
Sau poate că nu...

Trântesc cu obidă o privire înciudată spre fereastra din Est.
-Voi m-aţi dezamăgit cel mai tare! Tocmai voi! Veţi rămâne în istorie ca cei care au omorât ultimul înger.
Îmi voi aminti de el, mereu. Se depărta făcându-mi cu mâna. "Ai grijă de mama", mi-a spus. Iar eu am plâns pentru toate mamele rămase la fereastre, aşteptând întoarcerea îngerilor goniţi de umbre. Chipurile lor s-au sculptat în pervaze. Le-am mutat imaginile în trunchiurile copacilor lumii. De acum, fiecare creangă va şopti povestea lui, a ultimului înger pe care voi l-aţi ucis prosteşte şi degeaba.

Acoperişul are găuri de cer şi urme de păsări. Îşi şterge soarele de pe frunte cu braţele vechi, de ţigla spartă. Am petrecut mai mult de o eternitate în acest buric de lume obeză. M-aştept să-mi bântuie amintirile cel puţin încă o eternitate.

2 comentarii:

  1. Cand Dumnezeu vrea sa-mi faca un dar imi trimite cate ceva de citit.In seara asta darul chiar este dumnezeiesc...scrierea ta.

    RăspundețiȘtergere
  2. Mulţumesc, Maya.
    Ai perfectă dreptate: eu n-am niciun merit. Darul scrisului şi inspiraţia vin de la Dumnezeu şi îi sunt recunoscătoare pentru ele.
    Cu drag,

    RăspundețiȘtergere

Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.

Postare prezentată

BLOG POWER!

Asa cum am decis aseara, astazi este prima editie a concursului de blogging interactiv Blog Power, menit sa stimuleze creativitatea bloggeri...