Ultimul dans

Stimate domn,

Îmi acordaţi dansul acesta? Este ultimul. Voi dispărea ca un fum de ţigară sau de frunze tomnatice arse într-un ritual, ce prinde conturul unei inimi, al unui dor neîmplinit.




Paşii ne urmau ritmul inimilor. Îl priveam în ochii de un albastru nedefinit, şi-aş fi vrut să plâng, pentru a mă elibera de tot dorul acumulat dimineţi şi nopţi de-a rândul. Pieptul lui costeliv, mi-era atât de drag şi... cunoscut, oarecum. Mâinile îmi umblau libere prin părul lui des şi aspru. Timpul s-a oprit în loc o secundă. Tăcerea lui îmi dădea curajul fantastic de a-i cerceta corpul cu frenezie şi dorinţă neîmplinită. Orele noastre nu sunt aceleaşi. Eu îmi doresc acum, el cândva. Eu strig iubirea acum, el a trăit-o atunci... acum simţind oboseala aşteptării... a copilăriei mele, folosită ca un scut al nesiguranţei că nu ştiu sau nu pot să-l iubesc aşa cum merită.
Coapsele îmi tremurau de dorinţă. I-am atins oasele coxale şi i-am privit chipul. Un zâmbet tăcut, nimic altceva. Paşii ni se mişcă în acelaşi ritm.

Buzele îmi ard de dorinţă pătimaşă. Mă ridic pe vârfuri şi-l sărut. Miroase atât de bine, de masculin! Degetele îi mângâie faţa, îi alintă uşor buzele. Încă un sărut. Nu mă pot abţine şi-l muşc de buza inferioară. Tace. M-am obişnui cu tăcerea lui şi i-o respect.

Dansăm. Muzica s-a oprit.
Îl îmbrăţişez puternic. Lacrimile curg tăcute pe obraji.
Ultimul dans.
Îmi rămân doar amintirile şi scrierile.

Mulţumesc pentru renaşterea îndrăgostirii de cuvinte, de scriitor, de literatură... şi de iubire.