De fiecare dată când simţea cum teama o împresoară, strângând-o puternic, ca într-o menghină, îi scria lui, bărbatul care a recunoscut-o, aşa cum este ea, cu totul, şi cu bune şi cu rele.
În faţa colii de hârtie, de culoarea mărului crud, îşi va exorciza gândurile de dor, de dorintă şi de împlinire, notându-le cu o trăire intensă, vie, crâncenă. Le va trimite liftierului să le ştampileze că sunt în toate facultăţile mintale, apoi le va împături într-un plic parfumat cu Chanel şi va merge cu ele la gară. Ştie că trenul spre Ţara Dorului are oră fixă. Toate scrisorile de dragoste ajung la destinatar mai devreme sau mai târziu, deşi pleacă la oră fixă.
„Mulţumesc pentru trăirile renăscute din adâncul fiinţei mele. Oricum, ştii că această iubire mi-o doream din curiozitatea feminităţii mele exagerate în anumite momente. Te-aş iubi la nesfârşit, iar cuvintele sunt prea sărace să exprime mulţumirea. Uite, acum mănânc un măr, pentru a prinde putere să ajung la gară. E târziu, orele aleargă înnebunite spre zorii zilei, de parcă ar fi premiate. De fiecare dată când îţi expediez scrisorile, port rochia albastră care îţi place ţie. Ha ha ha. Nu ştiu dacă rochia pe umeraş sau pe trupul meu. Lacrimi afurisite de dor se preling din căuşul ochilor mari, căprui, luminoşi, şi mă grăbesc să împăturesc scrisoarea în plicul parfumat cu Chanel, pentru a nu face o mare baltă şi să nu mai înţelegi nimic. TE VOI IUBI MEREU!
Tăcerea are farmecul ei... este suavă, dulce, caldă, silfidă, zâmbitoare, ochioasă şi transparentă asemeni unui cristal şlefuit cu multă migală, de mâinile unui meştesugar iscusit.
Tăcerea din noi va dura până ce moartea ne va despărţi. Dragostea am simţit-o fiecare, dar am trăit-o separat, în cuiburi diferite, în braţe străine, crezând că vom fi fericiţi. Am rămas singuri, din nou, fiecare cu gândul unul la celălalt. Tăcerea e tristă că nu are îndrăzneala unei nebune, puterea unui vulcan pentru a rupe lanţurile ce ne leagă mândria şi dorurile şi sufletele însingurate. Până când vrei să taci? Până când vrei să tac? E chiar atât de greu să-mi vorbeşti?
Tăcerea e înceată. Nu ştie să alerge. O poţi prinde uşor. Îi poţi desprinde braţele, iar dacă o săruţi vraja se va risipi, si vei fi fericit... şi vom fi fericiţi... până la adânci bătrâneţi.
Hai să alungăm tăcerea, să ne iubim cum începusem cândva... şi să aducem primăvara, cu soare şi zâmbete şi bucurii!”
Trenul ce transporta scrisorile spre Ţara Dorului se pusese în mişcare. Cu ultimele puteri, ştergându-şi lacrimile, a aruncat scrisoarea în unul din vagoane. S-a oprit, mâinile s-au rezemat pe genunchii osoşi, iar privirea a însoţit trenul până ce a fost înghiţit de o curbă.
Comentarii
Trimiteți un comentariu