A fost odată un pelerin, care şi-a început călătoria înspre Muntele Sacru destul de devreme. Era tânăr şi plin de vise atunci. Şi, deşi îşi închipuia că ştia, în linii mari, pericolele drumului, nu realiza că nu ştia mare lucru.Ce-i drept, a întâlnit în cale prăpăstii înfiorătoare, şi râpi adânci, în care erau cât pe ce să-i rămână oasele. Dar, le-a depăşit cu dibăcie, ajutat pesemne şi de sfaturile Ghidului său nevăzut. A întâlnit fiare primejdioase, care şi-au rânjit înspre el colţii, văzându-l atât detânăr şi fragil. Dar inima sa era tare ca stânca, în ciuda tinereţii sale, şi le-a înfruntat cu tărie, până ce le-a pus pe fugă. A întâlnit mlaştini puturoase, şi cărări încâlcite, care păreau să ducă mai repede şi mai uşor înspre Munte. Dar, după un timp de rătăciri, a înţeles că era de ajuns să urmeze o singură cărare: cea pe care inima sa o simţea adevărată. Şi astfel, s-a apropiat de Munte.
Dar la un moment dat, a început să zărească în dreapta şi în stânga drumului, licărind prin praf, străluciri minunate, care i-au încântat inima. Erau bijuterii şi alte obiecte de preţ, frumos lucrate, pierdute pesemne de caravane...sau, lăsate să cadă anume. Deşi era un adevărat războinic, pelerinul avea în sine o mare dragoste pentru frumos, o slăbiciune pentru lucrurile frumoase, şi atât de pieritoare. Şi-a părăsit puţin cărarea, pentru a le culege, şi a le şterge de praf. Obiectele acelea erau atât de fragile, şi păreau să aibă nevoie de atâta ocrotire! Zi după zi, se oprea să le privească, şi să se îmbete de strălucirea lor.
Până într-o zi, când...a izbucnit o mare furtună. Pelerinul strânsese bijuteriile la sân, pentru a le ocroti. Dar un fulger uriaş a fost atras şi el de preţioasele metale, şi a zguduit legătura în care erau ţinute, şi pe pelerin însuşi. De fapt, l-a zguduit atât de tare, încât abia l-a lăsat în viaţă. Zile şi săptămâni întregi după aceea, rămase fără vlagă, abia respirând. Frumoasele odoare erau acum schiloade şi înnegrite, şi nu-i mai ofereau nici o bucurie.
Încet, cu mare greutate, s-a refăcut, apoi şi-a reluat drumul. Liber şi uşor, ca la început. Dar, el nu mai era acelaşi. Păstrase în sine ideea unei pierderi, a unei dureri fără leac. Cu timpul, durerea s-a alinat, dar a rămas neîmplinirea. Şi, o întrebare dureroasă: de ce nu i-a fost permis să le păstreze? Era oare chiar atât de păcătos, de nemernic, încât nu avea dreptul la puţină frumuseţe?
După un timp, a întâlnit alte odoare pe marginea drumului. Semănau atât de mult cu primele, ba parcă, erau chiar mai frumoase! Inima sa a tresărit, dar acum învăţase să fie precaut. S-a apropiat, dar lăsând totuşi o distanţă, şi s-a mulţumit să le privească de departe. Dar ele străluceau atât de frumos, încât a prins din nou curaj. Şi într-o noapte, a avut şi un vis, în care un negustor de odoare îl îmbia să le primească. "Le meriţi, pot fi ale tale! Ştiu că tu nu eşti lacom, ca alţi oameni, şi nu le doreşti pentru valoarea lor. Pentru că iubeşti frumuseţea, şi vrei doar să le ocroteşti, le poţi avea."
A doua zi, a mers şi a ridicat odoarele, punându-le, din nou, într-o legătură. A mai trecut un timp...şi, iarăşi a venit furtuna! Un fulger chiar mai grozav decât primul le-a prefăcut de-a dreptul în cenuşă, iar pe el l-a lăsat aproape mort. De fapt, mult timp după aceea, şi-a dorit să fi murit. Muntele părea atât de îndepărtat, şi suferinţa sa atât de mare, încât uneori îşi dorea să se termine totul atunci.
S-a refăcut cu greu, simţind totuşi că depăşise un prag. De atunci încolo, orice s-ar fi întâmplat, inima sa nu mai putea fi zdrobită. Odoarele, şi toate lucrurile lumii, îi apăreau acum drept jucării pentru copii.Le mai iubea şi acum, dar altfel, cu totul altfel...
Şi, desigur, a mai întâlnit de atunci obiecte pe marginea drumului, şi s-a mai aplecat uneori să le ia, dar nu pentru sine. Doar pentru a le ocroti. Însă ciudat lucru se întâmpla acum: de cum le atingea, ele se prefăceau în cenuşă. Toate încercările sale se terminau în acelaşi fel, oricât de bine intenţionat ar fi fost.
Şi atunci, a înţeles un lucru. Pelerinii nu trebuiau să se îngreuneze cu lucruri de prisos. Poate, dacă nu le-ar fi iubit atât, i-ar fi fost îngăduit să le păstreze, dar exista în el o slăbiciune, care cu timpul, l-ar fi îndepărtat de Munte. Şi, mai putea fi şi altfel: poate că odoarele înseşi nu erau potrivite pentru el. Fuseseră atinse de mâini străine, de oameni supuşi cărnii, cu dorinţe şi preocupări obişnuite, şi acestea lăsaseră în ele anumite vibraţii. Vibraţiile sale erau puţin diferite, datorită drumului pe care şi-l alesese, şi care mergea doar în sus. Şi acest amestec de vibraţii, la un moment dat, trebuia să producă o furtună. Desigur, ar fi existat şi posibilitatea ca, după o astfel de furtună, vibraţiile să se armonizeze, dar la el nu se întîmplase. Din motive pe care, poate, doar Stăpânul Drumurilor le ştia.
Oricum, lucrul cel mai bun, din aceste întâmplări, era acela că îşi reluase drumul. Şi era acum ceva mai înţelept. Înţelesese acum că încercările cele mai mari ale drumului nu erau prăpăstiile, şi fiarele primejdioase. Duipă cum spune un om înţelept al veacului trecut, "când ajungi brusc în contact cu frumuseţea cea mai desăvârşită, constaţi că încercarea e şi mai grea." Sau, cu iluzia frumuseţii...
Dar asta, doar până când vom strânge în noi-înşine destulă frumuseţe.
Comentarii
Trimiteți un comentariu