Mostenirea

Eu va las mostenire prima mea povestioara (din marie 2007) care m-a apropiat de tainele scrisului, va las mostenire "cele trei puncte"... propozitiile interminabile si frazele stalcite pe care le foloseam. Va las usurinta cu are ma indragosteam de fiecare zambet care trecea pe strada, va las suferinta pe care o aveam cand eram singura, va la dorintele si asteptarile unui copil de 15 ani. Va las mostenire gandurile mele despre lumea inconjuratoare pe care nici macar nu o cunosteam, va las corzile de chitara la care visam si imaginatia care mergea de fiecare data prea departe. Va las mostenire bluza albastra din metrou pe care nu am mai reusit sa o reintalnesc, va las fuga de responsabilitate si frica de viitor. Va las toata lumina fulgerelor si zilele cu ploaie torentiala... eu le-am iubit tot timpul. Va las ceara scursa din lumanarile aprinse in zilele in care nu aveam curent, dar si zilele insorite de pe campuri pline de flori. Vi le las mostenire toate acestea, numai voua... si va mai las o melodie pe care cu siguranta o stiti toti si nu aveti voie sa o uitati niciodata.




Clipa pentru care merită să trăieşti


E nopate… plouă, tună, fulgeră, e un război infernal în cer… iar eu… eu ce fac? … stau în faţa geamului cu sticla crăpată… lângă lumina răsfirată, dar puternică a fulgerului şi a unei lumânări strâmbe… sufletul îmi tremură… e înfricoşat de tot ce se întamplă… ii e teamă de crengile de afară care bat în continuu în geam de parcă ar vrea să spargă sticla, să o facă scrum, pentru a veni să mă sufoce… încă au rămas afară, sunt salvată… dar umbrele lor îmi bântuie casa… se mişcă peste tot, râd de mine fără nici un pic de milă, fără să le pese de suferinţa pe care o port… sunt tot mai mari şi mai nervoase cu fiecare fulger care luminează pentru o secundă… singura apărare a mea este lumânarea care îmi mai alină durerile, mă înţelege şi îmi dă vlagă şi tărie de a merge mai departe… dar… ea se scurge încet, încet… la fel ca lacrimile mele pe foaia care deja e plină de hieroglife înnecate în valuri… simt că explodez, dar stau liniştită şi ascult cum fiecare picătură de ploaie atinge o părticică din acest imens pământ… ascult cum urlă norii cerului… şi mă gândesc… mă gândesc la ziua care s-a scurs, la fiecare fărâmă de nisip din clepsidra timpului petrecut într-o lume numai a mea, o lume a singurătăţii, înconjurată de oameni agitaţi şi frunze uscate…


Ce ciudată e viaţa! … ce ciudat e să visezi, să mergi de pe un nor pe altul… şi să nu vezi aglomeraţia de oameni grăbiţi, care ţin într-o mână celularul şi cu cealaltă pufăie o ţigară… oamenii… oh, oribile creaturi... sunt mulţi, dar cu suflete aşa mici... nu văd şi nu le pasă numai de ce ţine de ei, ceilalţi nu contează... nu au puţin interes faţă de un om care suferă şi cere alinare, un om care speră, dar speranţa rămâne doar în vis, un om care are nevoie de aer, dar acesta e tot mai puţin şi greu... se pare că e mai bine să fii doar tu, cărarea şi frunzele triste căzute pe jos, adiate de vântul nebun de toamnă, iar gândul să zboare alături de ele… unde?... unde?... la tot ce ma leagă de ploaie, furtună, singurătate... singurătatea mea după ce un suflet cald a dispărut în ceaţă, la fel ca picurii care ating pământul şi dispar lăsând doar o urmă… acel suflet văzut pentru prima oară în staţia de metrou într-o seară torenţială la fel ca aceasta… suflet de care m-am îndragostit nebuneşte deşi nu îl cunoşteam… vorbeam, dansam printre picurii reci, ca doi nebuni pe sunetul dragostei, al naturii, care ne ţinea strâns legaţi… eram uzi, eram doi amărâţi fără adăpost… iar atunci te-am chemat la mine… în casa mea goală, fără viaţă, dar pe care am facut-o să salte… unde, tot râzând, vorbeam ca şi cum ne-am cunoaşte de o viaţă-ntreagă, deşi erau doar câteva ore… aveai chitara şi ai început să cânţi… să-mi cânţi balade…


Ah... simţeam cum mă atingeau sunetele, simţeam dragostea cu care le transmiţi… si atunci am intrat în extaz… mă simţeam în al nouălea cer… nu mai văzusem viaţa până atunci aşa… nu credeam că poate exista atâta fericire… nu credeam că poate fi un om alături de care să mă simt aşa de bine… să simt ca şi cum ar face parte din mine… eram într-un vis de copil… un prunc adormit… adormit cu ochii strâns închişi lângă respiraţia ta lentă şi calmă… iar când i-am deschis... am văzut doar un gol în cearşafurile albe… simt că ai plecat de o secundă, dar nu te mai pot prinde din urmă… eşti aproape, dar nu eşti lângă mine... ai dispărut în întuneric… nu credeam că vei pleca aşa… de ce să mă părăseşti?… de ce să nu mai fim la fel de fericiţi împreună?… te-ai dus… te-ai dus fără nici un cuvânt…


Uneori te văd pe strada aglomerată, traversând trecerea de pieton şi mă întreb… “Eşti chiar tu?”, “Imposibil”, imi zic… inima îmi zbiară să te strig, dar creierul nu mă lasă… poate e doar o coincidenţă… sigur e doar o concidenţă, dar mai privesc o dată în urmă pentru a fi sigură că nu mă înşel…


Şi filmele... deja sunt o oroare pentru mine... peste tot doar tineri îndrăgostiţi, fericiţi... toţi sunt la fel, toţi se iubesc... fac comparaţii cu noi, dar nu ajung nicăieri... noi? care noi? exista vre-un “noi”… m-ai zapacit total… acum orice gând, oricât de îndepărtat ar fi, tot ajunge la tine... ma întristează, dar în acelaşi timp îmi trec fiori veseli prin stomac, ghidilindu-mă şi îmi stârnesc un râs amar... mi-ai tulburat minţile… m-ai îmbolnăvit… m-am îmbolnăvit de dragostea pe care ţi-o port… o dragoste fără sfârşit, fără limite... dar măcar vom avea un sfârşit... va putea spune cineva... “şi au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi”?


N-are rost să mă amăgesc… poate te voi reîntâli… dar vrea destinul asta? … poate… poate îţi voi mai vedea o data chipul plecat pe aceeaşi banchetă din staţia de metrou, în adâncul pământului… şi ni se vor lipi din nou privirile de buzele noastre pălăvrăgind încontinuu… pe o temă aberantă… care … oricum nu contează, dar există! …


Să fie dragoste? Asta este dragostea? ... sentimentul acesta dureros care mă torturează mereu… dar atunci… de ce mai iubesc… sau nu e iubire? atunci ce e? … nici nu îţi dai seama când e langă tine, când e în faţa ta… se găseşte în locuri simple, neumblate şi treci pe lângă ea… cu atâta dispreţ şi nepăsare… oare se sfârşeşte? Are un capăt?… sau e doar un labirint în care alergi disperat şi fără rost… ca să găseşti… NIMICUL… aşa multe întrebări… aşa puţine răspunsuri…


Poate iubirea mi-a fost în palmă, dar am strâns pumnul şi am strivit-o… poate iubirea mi-a fost în suflet, în lacrimi, dar am strâns din ochi şi am pierdut-o… poate chiar acum e la mine, dar nu o văd deoarece sunt prea tristă… poate e în aceşti picuri de ploaie care se risipesc… sau în fitilul lumânării, care va dispărea curând… nu ştiu unde e iubirea… eu văd doar singurătate… care nu ma lasă în pace până nu apari din nou pe bancheta roşie… cu unghiile negre, chitara şi veşnica ei coardă ruptă, dar care scoatea sunete incredibile…


UNDE EŞTI? Unde ai dispărut în lumea asta mică… mică dar rea, cu ochii ei veşnic cruzi… REA… de ce e rea? Pentru că… uneori mergând simţi cum îţi fuge pământul de sub picioare… şi te trage în adâncuri… Parcă soarele nu mai apare… nu mai străluceşte la fel… atunci cum pot să-mi caut lumina?... Parcă sunt numai ziduri în jurul meu… cum pot să le sparg? … Parcă am numai obstacole în faţă… cum pot să trec de ele?… Mă simt legată de mâini şi de picioare… ca o prizonieră a acestei lumi pline de fum şi de praf care nu poate fi îndepărtat… plină de violenţă şi ură, care contiuă mereu… sunt prinsa şi nu mai am cuvinte… pot fi eliberată? pot să zâmbesc şi eu? … pot să mai spun o dată… “Simt că trăiesc!” … fără să-mi apese un bolovan sufletul, fără să-mi strivească corpul schilod şi inima care aproape înnebuneşte… pot să mă eliberez? mă ajuţi sa fac asta? revii? îţi voi revedea bluza albastră şi tenişii rupţi?… degeaba îmi plânge sufletul… degeaba… Gândurile zboară… unde? într-o lume mai bună… care… care nu există… e doar o minciună… unde toţi zâmbesc strâmb cu aparatele lor dentare, cu hainele de marcă, împrumutate… cu bucurie pe buze, dar cu atâta invidie, ură şi dispreţ în ochi şi suflet… sunt doar nişte oameni falşi… care azi sunt foarte drăguţi şi mâine abia te cunosc… şi văd fete ţinându-se de mână cu legăturile lor bolnăvicioase… care azi se iubesc, mâine se urăsc… şi tot aşa… iar băieţii… tot timpul aceiaşi… aceeaşi gaşcă, aceleaşi haine, aceleaşi visuri… care… rămân tot visuri… dar eu?… eu sunt tot singură… în lumea mea plină de aspiraţie şi singurătate, necunoscută de trecători… unde… alerg, visez şi zbier cu un rucsac murdar în spate printre blocurile macabre decojite de zugrăveală… cu gându-mi zburdând până-n clipa de acum… cand stau privind picurii lungiţi de ploaie, lângă o lumânare care se scurge… se scurge… la fel cum s-a scurs şi viaţa ta acum două zile …


... mergeam liniştită pe stradă şi aud dintr-odată un urlet îngrozitor… când îmi intorc privirea … ce vad?… o maşina în care era un om speriat la volan, iar în faţa ei… o baltă de sânge în care erai TU… zăceai amărât ca un fluture cu aripa ruptă… Am alergat spre tine… nu îmi venea să cred că eşti chiar tu… dar asta era realitatea… s-a terminat cu visurile… acum totul e real… pare imposibil, dar e real… de ce acum… de ce nu ai trecut cu două secunde mai repede?


Stăteai în balta de sânge dulce, murdărindu-mă… mă durea fiecare strop care mă atingea… simţeam că se rupe ceva din mine… că se schimbă totul… te-ai uitat cu o imensă dragoste la mine şi ai zis “TE IUBESC”… ochii mi s-au umplut de lacrimi, i-am închis… te-am sărutat, iar când i-am deschis… am simţit un fior în mine… am simţit că prind putere… m-am simţit eliberată… din nou fericită… plină de vlagă, energie, viaţă… dar prea tarziu… EŞTI MORT… eşti mort şi-mi pare rau… lacrimile mele îţi curăţau faţa murdară… dar odata cu moartea ta a murit şi o parte mare din mine… a murit trecutul, copilaria şi visurile… acum a renăscut un alt om… un adolescent din lumea reală care a rămas în minte doar cu nişte amintiri frumoase… alături de cineva…


...un om fără nume, căruia i-am purtat o dragoste nebună, o dragoste de copil… pe care nu am să o uit niciodată… ea a dispărut… nu mai revine, dar… m-a facut mai puternică, m-a îndepartat de visuri, m-a adus în lumea reală… în aceeaşi cameră diabolică cu fantasme ... sunt tot singură, dar mai matură, mai fericită... alături de picurii de ploaie, de lumânarea care mai are cinci secunde de viaţă... s-a stins... s-a stins ura, dispreţul, tristeţea... şi a rămas lumina unui fulger puternic... a rămas să-mi lumineze restul vieţii... în care am să-mi amintesc băiatul cu chitara din staţia de metrou, un băiat care îmi cânta până m-a adus în extaz şi am adormit… un băiat dispărut, dar care a revenit pentru o clipă să-mi spună ce simte pentru mine, iar apoi s-a stins brusc… m-a făcut să traiesc un vis… ca apoi să văd realitatea şi să îmi continui viaţa fără regrete…
TE VOI IUBI MEREU


Totusi, va mai las si un citat care mi-e scris pe usa:
-- Nu conteaza cat traiesti, important e sa traiesti o clipa pentru care merita sa mori --

ARTICOL INSCRIS IN CONCURSUL MOSTENIREA ! 

Autor : JOSETTE