Monolog

spaţiu: noi existăm în timp

timpul: nu există
personaje: un beţivan ce se tot contrazice
indicaţiile scenice nu există pentru că fiecare interpretează cum vrea


Aici, din locul ăsta unde mă vedeţi, aici stam şi prima oară când îmi trecu prin minte să m-apuc să scriu o carte.
Da, îmi căutasem şi muză, adică bine... mă uitam la vecinu de la etaju patru care ori de câte ori mă vede schiţează un zâmebet descoperindu-şi singurul dinte. Brusc mă cuprinse panica, vă vine să credeţi cum e să fii un dinte? D-apoi singurul!?
Să strigi, să nu te-audă nimeni, în respiraţia aia de scrumieră – că vecinu fumează lucky strike. Singurele fiinţe cu care mai stai la taclale să fie gingiile, umflate, urâte, dar bune de soţii, cine-şi ia nevastă surdo-mută e cel mai fericit om. Şi aşa am ajuns să mă găsesc pe mine, pe firele de cord rămase, urlând că dacă ar fi să fiu un dinte aş fi doar în gura mea, unde să am cu cine vorbii, noi oamenii avem nevoie de comunicare ca de plămâni. Şi da, noi suntem cei mai importanţi! Pentru că suntem oameni şi nu altceva, iar omul este cea mai egoistă fiinţă din câte există, ori unde l-ai pune. Atunci m-am hotărât să scriu o carte despre mine, din cauza excesului de gânduri m-am rezumat la nuvele, căci gândurile mi se ciocnesc ca ouăle de Paşte în cap, lovindu-se uneori sub centură să iasă mai repede. Da, îmi place să îmi împărtăşesc gândurile.
Aşa că am coborît prin mine, am alunecat pe faringe şi m-am proptit într-o dimineaţă de luni- în momentul ăla când te aştepţi la schimbări, când totul e nou, e prima zi de luni din săptămâna cutare, şi totul va fii splendid. Cum sună splendid, e prima oară când realizez că mă folosesc de cuvântul ăsta!
Stând pe o arteră, mă înfioram, numai cadavre, ştii cum e să-ţi moară unu-n inimă? Să simţi izul ăla de cadavre până în măduva oaselor, să nu poţi respira? Inima mea e plină de cadavrele celor odată iubiţi, dacă ar fi fost rotundă aş fi iubit doar unul, nu aş mai fi dat dovadă de superficialitate atunci când simt că mi se frâng picioarele de atâtea emoţii, da.. eu iubesc mult şi repede, dragostea se consumă, se pierde. Dar nici nu se poate spune că iubesc cu adevărat, de asta mi-am luat costumul de om la urma urmei, căci sunt zeu, nu v-am zis! Şşşş! Nu urlaţi, mulţumiţi-mi că v-am dat viaţă, voi sunteţi singurii vinovaţi pentru mizeria în care vă scăldaţi! Cu fiecare decizie pe care o luăm universul se scindează, ne scriem singuri soarta, cum scriu eu aici rândurile astea ce par să şchioapăte, dar ca orice zeu le găsesc perfecte, ies din mâna mea, şi noi.. suntem ai naibi de narcisişti. Ştii cum e să pui un narcisist lângă un altul? Vai, se lasă cu ceartă mare, fiecare ştie legea „cel mai bun subiect din câte există este despre mine” şi-şi fură replicile până îşi pierd cuvintele. Cuvintele astea din care a ieşit marea, cerul, pământul. Mi-e dor de mare! De Vamă în special, în nuditate absolută, plajă goală dar plină de mine, noapte ce se goleşte ca lampa de petrol, şi un el acolo nud la rândul lui. Acum 20 de ani de-ai voştri, că la mine un an echivalează cu sutele voastre, m-am decis să vin sub formă de Lilith, de atunci tot frâng inimi. M-am născut de multe ori, n-am ajuns la stadiul de perfecţiune legat de simţăminte, mai e de lucrat acolo. Ce trebuie să mă invidiaţi că mă nasc de câte ori vreau şi am ocazia să învăţ din greşeli, şi voi aveţi- nu să vă naşteţi, dar să vă reparaţi greşelile, însă fiind atât de preocupaţi cu propriile probleme- care drept să spun le găsesc nimicuri, nimănui nu-i pasă de problemele altora, însă ale lui -nici nu-ţi dai seama ce grave sunt!- uitaţi de existenţa altora, de ei- ceilalţi- în general. Aţi hotărât că scopul omului aici, pe pământ e de a procreea şi de a-şi creşte odraselele. Ce amuzanţi sunteţi, zău!
Eu ştiu că scopul omului e să fie fericit. Şi în căutarea lui de mai mult, căci omul tinde să cunoască totul, distrugând tainele naturii, -aici îi dau dreptate lui Blaga, deşi mi-a furat ideea, gen stam într-o seară în costum de bărbat la un pahar de vorbe şi nenea s-a hotărât să scrie despre mine-nu ştie nimeni asta încă- nu se îndreaptă decât spre sinucidere, sigur nu zic că nu-i bună curiozitatea, ea ucide frica de necunoscut, dar voi dragii mei nu ştiţi să o folosiţi. Stau şi mă uit cum vă plângeţi de milă, ori cum vă plângeţi morţii încă nenăscuţi, se vor mai naşte şi ei odată, trebuie să fac loc altora ca-n lagăr. Ieşiţi naibii şi bucuraţi-vă de viaţă. N-am scuipat peste voi deagaba!
Probabil nu credeţi că sunt zeu, d-asta şi repet de sute de ori, să nu mă creadă nimeni, să nu-mi strice acoperirea, să nu-nceapă să ceară dovezi, deşi cea mai evidentă dovadă e costumul meu de om care arată atât de bine!
Ţin şi acum bine minte primul om căruia i-am spus despre identitatea mea reală, a înnebunit săracu, el pretindea că poate ghici viitorul în pietre scăldate de lacrimile văduvelor, -ce urât trebuie să fie să-ţi şti viitorul- mi-am zis, aşa că l-am scos din peisaj. Nu-mi plac cei ce se cred a-tot ştiutori, de parcă te consideră cărţi deschise, interesante şi zic ei acolo în neştiinţa lor că îţi pot spune totul. Nu vrei să ştii nimic tu, decât că poţi avea totul. Şi da, poţi. Pentru asta sunt eu aici, să vă strig cât să nu vă iasă pe nicio ureche cuvântul meu: puteţi avea totul! Şi mări şi oceane, şi ce-i scris ori nescris, puteţi fi dumnezei! Puteţi vorbi cu meduze, cu scoici, cu mătăsuri pe care viermii uneori îşi fac siesta. Aţi prins esenţialul.


Bianca Dobrescu