Aceasta este prima etapă a vieţii spirituale, în care ne conformăm unor reguli, ştiind că sunt bune, dar fără a le prinde sensul, fără a le simţi. Dacă însă reuşim să trecem mai departe, să continuăm acest drum, totul devine mai uşor. Aceste reguli se vor încorpora în noi, vor deveni un fel de "reflexe condiţionate". Vom simţi din ce în ce mai puţin suferinţa, până ce ea va dispărea cu totul. Vom ajunge chiar în stadiul în care vom descoperi că, de fapt, nici nu aveam atâta nevoie de lucrurile pe care - aşa-zis - le-am sacrificat. Ba chiar, ne vom întreba cum de am avut odată atâta nevoie...
Totuşi, acesta nu este stadiul cel mai avansat. Stadiul următor ar fi acela în care renunţările nu ar mai fi privite deloc drept sacrificii. Ele ar fi determinate doar de iubire şi compasiune, şi atunci nu am simţi nici frustrare, nici durere, nici nemulţumire. Atunci când am vedea un om suferind de foame, bunăoară, i-am întinde pâinea pe care o avem în mână dintr-un simplu impuls de compasiune, fără a ne mai gândi ce sacrificiu facem, şi că nici noi nu avem suficienţi bani. Atunci când cineva dintre ai noştri, sau chiar un străin, ar avea nevoie de un ajutor - indiferent sub ce formă - am renunţa la liniştea noastră, la tabieturile noastre, la banii sau alte bunuri ale noastre, firesc, fără a resimţi nici o neplăcere, doar ştiind că acel om este în nevoie. Şi, am simţi chiar o mare bucurie că l-am ajutat, chiar dacă noi ne-am priva de un lucru anterior util pentru noi. De fapt, bucuria dăruirii este mai mare decât cea a păstrării. Nu întâmplător sfinţii, care de multe ori nu aveau nici două haine, şi nici ce pune sub cap, erau cei mai fericiţi dintre oameni, şi gata oricând să îi ajute pe cei în nevoie.
De fapt, după cum spune Jung, atunci când dăruim ceva, la acel lucru trebuie să se renunţe ca şi cum ar fi ars, pentru a renunţa, subconştient, şi la tendinţa de a primi ceva în schimb.Este un fel de "prelungire modernă" a ritualului jertfei arse pe altar a vechilor israeliţi.
Desigur, lucrurile sunt simple atunci când le privim astfel. Dar există în viaţă situaţii când nu putem înţelege de la început că ni se cere un sacrificiu, pentru a trece într-o nouă etapă. De fapt, acest sacrificiu nu este un "ritual sec", el este un lucru necesar pentru noi - atât pentru suflet, cât şi pentru viaţa materială, uneori. Doar că noi nu înţelegem, şi trecem acest lucru la "pierderi", şi plângem, şi ne întristăm. Nu înţelegem de ce trebuie să pierdem mereu câte ceva. Doar cu puţină lumină de Sus conştientizăm mai târziu că, de fapt, ne legasem copilăreşte de lucruri vechi - "jucării ale vieţii" - şi legarea aceasta ne ţinea în loc. Voiam să avem totul: şi vechiul şi noul laolaltă. Doar că acest lucru nu se poate...Şi atunci, dacă noi nu conştientizam că trebuie să renunţăm la vechi, eram puţin ajutaţi. Adică, pierdeam acel vechi!
După durerea şi jalea iniţială, înţelegem, totuşi, că acea pierdere trebuia considerată un sacrificiu " de trecere". În acest fel, probăm şi capacitatea noastră de a trăi dezlegaţi de lucruri fără de care credeam că nu se poate. Şi, capacitatea noastră de a accepta o penitenţă pentru multele greşeli înfăptuite pe cale.
Iar mai târziu, când nu vom mai fi atât de legaţi de lucruri, e posibil să le primim din nou! Pare un paradox să putem avea lucrurile numai după ce nu mai simţim nevoia de ele, dar e logic într-un fel. Cel de Sus ni le acordă numai atunci când nu mai riscăm să rămânem împotmoliţi în materie, când legăturile noastre cu lumea s-au slăbit într-atât, încât "a avea" şi "a nu avea" nu ar mai fi decât activităţi cu valoare relativă pentru noi.
Desigur, nu trebuie să cădem nici în excese. Cei care şi-au făcut un obicei din sacrificiu pentru a obţine astfel mai mare răsplată în Cer, şi renunţă aproape cu furie la toate lucrurile considerate "ispite", nu cred că se află mai aproape de Cer decât cei care fac sacrificii doar atunci când simt că e nevoie. Probabil există şi o beţie a sacrificiului, la fel de nesănătoasă ca şi cea a iubirii comodităţilor lumeşti. Nu mulţi oameni pot găsi măsura corectă, întrucât pentru aceasta e nevoie de discernământ - care este un dar al Duhului. Nu judecăm aici vieţile marilor nevoitori, ne gândim doar la o anumită categorie, la care probabil sacrificiul se poate grefa pe o oarecare subconştientă mândrie spirituală. În legătură cu aceasta, un sfânt părinte spunea - despre post, care este şi el o formă de sacrificiu - "mai bine mănânci carne, decât să te trufeşti că ţii post."
Dar, ca să nu judecăm, mai bine lăsăm pe fiecare să cântărească cât şi ce ar putea sacrifica - fără durere sau trufie. Cred că măsura capacităţii de sacrificiu este măsura spirituală la care am ajuns. Şi, de multe ori, puşi în situaţii concrete ale vieţii, vedem cu umilinţă că această măsură nu este chiar atât de mare pe cât credeam. De fapt, cred că un alt rol al acestor situaţii este şi acesta: de a ne vedea măsura proprie, şi a ne reda umilinţa.
Acestea fiind zise, în zilele noastre, cred că au redevenit actuale cuvintele unui sfânt părinte:
"Vrăjmaşul cel mai de seamă pentru viaţa trăită în Dumnezeu este grija de multe." (Sf. Teofan Zăvărâtul)
Comentarii
Trimiteți un comentariu