29 mai 2011

Avem noi iubire?

La această întrebare pare a se răspunde foarte uşor, şi majoritatea celor pe care îi cunoaştem, sau chiar şi necunoscuţi, vor răspunde afirmativ. Şi, desigur că vor fi sinceri! Întrucât, fiecare îşi cunoaşte sufletul într-o oarecare măsură, şi fiecare ştie că există lucruri, persoane, sau idei care îl pot mişca până la lacrimi, până la incendescenţă.
Dar, este oare aceasta chiar iubire? Răspunsul emoţional spontan la un factor poate fi, desigur, o trăire intensă, care poate lăsa urme o anumită perioadă. Însă, pentru a-l numi iubire, ar mai trebui adăugate nişte condiţii. În primul rând, persistenţa în timp. Ne putem simţi foarte emoţionaţi de o floare, un peisaj, o persoană, etc., datorită unor condiţii specifice ale ambianţei şi acelui moment, sau chiar datorită unei vulnerabilităţi sau deschideri personale momentane. Dar peste un timp, când condiţiile se schimbă, e posibil să nu mai simţim acelaşi lucru. De fapt, este vorba despre clasica identificare a iubirii cu emoţia.Iubirea nu este doar emoţie, ea este ceva mai profund.
Apoi, pentru a fi siguri că iubim ceva sau pe cineva, ar trebui să vedem cât suntem în stare să sacrificăm pentru, sau chiar să dăruim liber, acelei idei sau persoane. În momentul în care spunem că iubim, dar nu putem renunţa la orgoliul poziţiei sau imaginii noastre, la comodităţile şi interesele noastre uzuale pentru binele obiectului iubirii noastre, atunci acea iubire ridică un serios semn de întrebare. Poate fi, în accepţiunea noastră omenească, o "iubire de timp liber", dar în ochii Divinităţii nu cântăreşte nici un gram. Şi, nici măcar în cei omeneşti!
Şi, ultima condiţie, dar nu cea din urmă (întrucât, fiecare îşi poate adăuga aici propriile condiţii, învăţate din practică), este cât de mult ne transformă pe noi-înşine această iubire. Iubirea, prin definiţia ei, este o stare înaltă de vibraţie - cea mai înaltă din univers. Cei care iubesc cu adevărat simt, cumva, că "ies din ei-înşişi", că se deschid nu numai spre persoana iubită, ci spre întreaga lume. Simt nevoia să fie buni şi generoşi cu toate fiinţele, să facă gesturi altruiste, să se devoteze. De fapt, prin întâlnirea cu o persoană, simţim că Îl întâlnim pe Dumnezeu în creatură, şi acest lucru trebuie să ne schimbe. Dacă aceasta nu se întâmplă, sau se întâmplă foarte slab - sau chiar, dimpotrivă, simţim doar nevoia să ne izolăm de lume împreună cu fiinţa iubită - atunci este doar un "egoism în doi", o formă inferioară de comuniune, şi nu iubire.

Din câte s-a văzut, nu am încercat aici o expunere savantă a iubirii, din punct de vedere psihologic sau spiritual (nici măcar nu am mai vorbit despre cele trei tipuri de iubire posibile), ci doar o abordare practică - a ceea ce se vede, şi se simte. Dar, dacă tot am amintit despre cele trei tipuri, trebuie totuşi să spun că orice iubire trebuie să tindă mai mult spre agape, şi mai puţin spre eros. Şi nu mă refer aici doar la iubirile dintre cupluri, ci la tipuri esenţiale de iubire. Ne putem ataşa într-un mod similar erosului (deşi, noi nu îl percepem astfel) şi de un prieten/prietenă de acelaşi sex, sau chiar de un obiect, sau o plantă. Adică, acea iubire ar avea toate caracteristicile erosului: posesivitate, dorinţa de a fi în permanenţă în preajma obiectului iubirii, gelozie în cazul apariţiei altcuiva în "peisaj", suferinţă intensă în cazul pierderii, sau chiar separării temporare de obiectul iubirii, etc.
Tipul intermediar - phileia, iubirea-prietenie, sau "dragostea frăţească" evanghelică - constituie baza celor mai solide relaţii şi experienţe.Şi, acest tip nu este caracteristic doar prieteniei, ci tuturor relaţiilor de iubire, în care accentul cade pe "cealaltă persoană", şi nu pe noi-înşine.Este, deasemenea, şi foarte aproape de agape - iubirea divină.

Aşadar, după ce am trecut în revistă aceste noţiuni, putem încerca să privim vieţile noastre, şi ale celor din jur, şi să înţelegem câţi oameni care iubesc cu adevărat cunoaştem. Nu pentru a-i judeca, ci tot pentru luminarea noastră. Şi, desigur, pentru a vedea ce ne mai lipseşte nouă, şi cât de mult mai avem de parcurs până să ajungem, cu adevărat, la a iubi. Şi, desigur, e bine să ne rugăm pentru toţi, întrucât şi capacitatea de a iubi nu este darul omului, ci al lui Dumnezeu. Omului îi rămâne doar să tindă la iubire, şi să rămână concentrat pe dorinţa de a iubi.
Aşadar, parafrazând spusele unui părinte al Filocaliei despre rugăciune, putem spune că "a iubi într-un fel oarecare, este capacitatea omului, dar a iubi curat, este numai de la Dumnezeu."

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.

Postare prezentată

BLOG POWER!

Asa cum am decis aseara, astazi este prima editie a concursului de blogging interactiv Blog Power, menit sa stimuleze creativitatea bloggeri...