Un gând tulburat de inocenţă, un zâmbet arătat în fugă, lumina ce mă face să tremur visul meu în soarele orbitor, e o lumină care nu avea să îmi ucidă nici primul meu cuvânt rostit în şoaptă e lumina aceea ce îmi ascunde neputinţa de a vedea cum stele se scurg de pe cer. Am zărit lumină în întunericul prezent, am deschis şi am lăsat să intre în inima mea căci în cele din urmă numai aşa puteam înţelege sufletul ca pe un râu de strălucire, privirile ce resuscitează uşor Poate că aceasta e eternitatea de care am nevoie pentru că dincolo de umbre am înţeles lumina.
Superbă! Plină de profunzime!
RăspundețiȘtergere