Își leagă strâns șireturile, teneșii noi trebuie să îi stea perfect în picioare, Șosetele nu își au rostul…
O sărmă întinsă, cablu oțelos ce face legătura între două lumi staționare. Susul o jos și josul e sus, doar de echilibru ai nevoie.
Aici nu ai voie să gândești, nu sunt reguli, tu ești singura regulă și tot tu ești și rezolvarea.
Dacă l-ar întreba cineva de ce o singură regulă, ți-ar răspunde “lasă-mă în pace!”
Acolo sus, pe acea sârmă, e locul lui de spovedanie. Chiar dacă trebuie să își păstreze echilibrul, pe acea sârmă ruginită, în acel loc, el se simte în siguranță.
Dacă ai privi această punte, această legătură, te-ai cruci, ți-ai face cruce și ai scuipa pământul din fața ta spunându-ți “Blesteme... Doamne, ai milă de mine!”
O sârmă ce ține în tensiune doi piloni, adevăr și nebunie.
Dacă ai curajul de a păși pe această sârmă, te vei simți atras de identitatea ta animalică, aici simțurile tale se vor ascuți, mintea ta îți va juca feste, vei deveni un animal!
Urletul tău arsuzitor o să facă acel cablu să vibreze, adevărul, care doare, te va duce la nebunie...
O să urli singur și o să îți auzi ecoul la nesfârșit.
Ai auzit vreodata un strigăt de durere? O să te secere, picioarele o să îți fie moi ca o lumânare care stă la soare, adevărat e acest urlet și totuși enebunie.
Atărnat de o sârmă, deasupra nori, dedesubt ceață...
Tlaloc se gândește la vise... oare cele mai frumoase vise sunt coșmaruri deghizate?
Într-o cămașă albă de noapte, brodată cu floricele albastre, ea păși lângă el pe sârmă, îl luase de mână și îl sărutase...
Unele rezolvări au nevoie doar de două suflete... așezate pe singură sârmă.
“Iubito, e adevărat că te iubesc, chiar dacă ti-se pare o nebunie!”
Astăzi sunt Luna, mâine poate o să fiu Soarele...
Comentarii
Trimiteți un comentariu