Mrejele spaimei mă agaţă.
Mă zbat până la epuizare.
Alunec în prăpastia eului dezlânat.
Întind mâna ce se rupe de dor.
Fiecare clipă e un an bisect.
Amuleta s-a spart în mii de cioburi albastre.
Viaţa mi-e vis şi visul credinţă.
Vreau să fiu zeiţă pentru o secundă.
Drumul se iveşte împletit cu dragoste maternă.
Cana plină cu ceaiul crud, alunecă în abisul fricii.
Mă voi vindeca de durerea gâtuită de spaimă?
Comentarii
Trimiteți un comentariu