15 feb. 2011

Despre cum se poate iubi neiubind


Întrucât ieri a fost ziua dedicată oficial iubirii (deşi, acest fapt mi se pare cu totul impropriu - să existe doar o zi pentru acest scop), mi-au venit şi mie în minte câteva gânduri despre iubire. De fapt, această zi este dedicată doar unui anumit gen de iubire - cel mai nestatornic şi mai pământesc dintre toate. Erosul, forma primitivă a iubirii, este doar prima treaptă spre iubirea deplină a lui Hristos. El constituie un progres doar în măsura în care ne permite să "ieşim din noi", deschizându-ne înspre un altul - iniţial un străin. După cum spune Erich Fromm - marele psiholog - egoismul individual "se lărgeşte" puţin, devenind egoism de cuplu. Nu mai e vorba de "mine", ci de "noi" - suntem "noi" contra lumii.

Imaginea aparţine site-ului: http://www.lumeaingerilor.ro/Default.aspx?tabid=381

De multe ori, acest gen de "iubire" reprezintă doar fuga de singurătate, şi căutarea unui sprijin în străbaterea periculoaselor cărări ale lumii.  Doi sunt mai în siguranţă decât unul singur, îşi pot "asigura reciproc spatele". Acest gen de reacţie primitivă societatea modernă a edulcorat-o, a "civilizat-o", botezând-o cu generosul nume de "convieţuire". Dovada lipsei sale de esenţă se arată în neîmplinirea, frustrările, golul interior al membrilor unei astfel de "asociaţii". Fiecare dintre ei face mii de compromisuri zilnice pentru ca "atelajul" să meargă înainte, şi să aibă asigurat confortul şi siguranţa prevăzute în "contract". Dar, cu preţul renunţării la vise, la eul lor profund, la ceea ce defineşte, de fapt, iubirea. Putem spune cu siguranţă că este, de fapt, o iubire fără iubire.
Există, desigur, şi un alt gen al iubirii de cuplu: genul erotic pur. Acesta este, de fapt, un instinct sublimat. Atracţia erotică irezistibilă este confundată, în majoritatea cazurilor, cu "marea iubire". Nu putem trăi fără fiinţa iubită, fără să o vedem, fără să o atingem. Simţim că, în absenţa ei, suntem nimic. Această imensă nebunie ne poate purta fie pe culmi, fie în abis. (De cele mai multe ori, în ambele consecutiv, ca în montagne-russe.)
Şi, care poate fi rezultatul unei asemenea ieşiri din sine? Dat fiind că este vorba de "iubire", ne putem aştepta la o fericire eternă, la un paradis. Şi totuşi, în majoritatea cazurilor, aceste poveşti sfârşesc trist, chiar tragic. Imensa dependenţă de celălalt (fiindcă aceasta este, în esenţă, pasiunea), ne poate duce la secătuirea propriilor resurse, sau chiar la gesturi extreme. De cele mai multe ori, asemenea "iubiri" merg mână în mână cu gelozia, care este exact antiteza iubirii. Şi gelozia naşte demoni chiar şi din cei mai normali indivizi.
Sau, în lipsa persoanei iubite, intervine acea suferinţă sfâşietoare a dependenţilor de drog. Sau, un alt caz, "iubirea" respectivă îşi cheltuieşte propriile resurse, şi se stinge de la sine, ca o flacără fără combustibil. Uneori, nu la ambii în acelaşi timp - ceea ce iarăşi este dureros.
Acest tip de iubire este totuşi luat drept prototip pentru "marea iubire" - după cum am spus. Probabil, din cauza intensităţii trăirilor. Însă, dacă ne uităm puţin la definiţia iubirii din I Corinteni, vedem că nu are nici una dintre caracteristicile acesteea: "Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte.
5. Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul.
6. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr.
7. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă.
8. Dragostea nu cade niciodată."
Aşadar, nu putem spune că iubim decât atunci când punem binele şi fericirea persoanei iubite mai presus de a noastră. Atunci când suntem în stare de sacrificii reale pentru cel/cea pe care o iubim. Atunci când, indiferent de condiţii - de dezamăgire, durere, trădare - nu putem să nu iubim. (Deci atunci când orgoliul nostru trece în plan secund faţă de iubire.) Atunci când, indiferent de determinările sociale, familiale, educaţionale, sau culturale suntem gata să facem totul pentru iubire. (În acest sens, au existat regi care au renunţat la coroană pentru a fi împreună cu aceea pe care eticheta le-o interzicea.) Şi, atunci când iubirea noastră nu dispare în absenţa persoanei iubite, prezenţa fizică fiind doar un suport mai "accesibil", dar nu indispensabil.
În minunata "Cântare a Cântărilor" există un verset extraordinar: "iubirea ca moartea e de tare". Aceasta este însăşi esenţa iubirii: indestructibilă ca viaţa, şi ca moartea. Da, uneori nici chiar moartea persoanei iubite nu pune capăt iubirii! Aceasta este iubirea veritabilă, cea pe care ne-o cere Hristos unul faţă de altul.

Mulţi oameni care cred că au iubit, sau iubesc, trec prin viaţă goi şi sărmani. Sufletul lor este sărman, fără "haină de nuntă", pentru că nu au simţit niciodată adevărata iubire, care te împinge la orice sacrificiu, acea iubire care "face să se cutremure cerurile" - după cum spune un mistic. Ei au trăit toată viaţa surogate ale iubirii, simţindu-se mereu neîmpliniţi, şi neştiind de ce. Uneori, ei încearcă să suplinească această neîmplinire alergând mereu după alte, şi alte iubiri, în speranţa că vreodată, o vor simţi cu adevărat.
Ceea ce nu înţeleg ei este faptul că iubirea nu este în afară, în persoana cealaltă. Iubirea trebuie să fie în ei, şi să se reverse în afară. Dar, pentru ca ea să fie în ei, ei trebuie să o ceară de la Dumnezeu. Să Îi ceară să le dea capacitatea de a iubi. Şi, pentru ca El să le-o dea, ei trebuie să accepte regulile Lui: să Îi respecte poruncile. Iată deci, că toate drumurile - chiar şi cel spre iubirea lumească - trec prin Dumnezeu.

De fapt, această primă treaptă a iubirii i-a fost dată omului tot pentru desăvârşire, şi nu pentru folosul propriu."Iubind, ei trebuie să simtă trebuinţa de a creşte în iubire", spune părintele Stăniloae. Mai mult, iată cum este privită iubirea omenească din punct de vedere divin:
"A iubi înseamnă a percepe infinitul, a descoperi pe Dumnezeu în creatură. A fi iubit înseamnă a-L reprezenta pe Dumnezeu, a fi plenipotenţiarul Său pe lângă un suflet pentru a-i oferi paradisul pe pământ."(Eliphas Levy)
Din păcate, suntem conştienţi că în viaţa normală, a societăţii de astăzi, există foarte puţine iubiri de acest gen. Poate, una per secol...Aceasta însemnând că foarte rar se întâlnesc doi oameni cu aceeaşi capacitate de iubire. Desigur, iubiri există, dar în diferite grade. Şi, cei mai mulţi oameni se mulţumesc cu gradul cel mai apropiat de aspiraţiile lor. Iar ceilalţi? Dacă nu pot accepta acest compromis, nu le rămâne decât să iubească pe Cineva care le va oferi întotdeauna iubirea cea mai pură. Problema este că în acest caz, inevitabil, ei nu vor fi la înălţimea acestei iubiri.

Sau, în cele din urmă, contează doar să iubim: o floare, un copac, un câine, un om. Dumnezeu va căuta doar calitatea iubirii noastre. Pentru că, aşa cum spune, din nou, Eliphas Levy:

"Întotdeauna pe Dumnezeu Îl iubeşti când ştii să iubeşti cu adevărat."

Linkuri utile: http://univcrestact.blogspot.com/2007/06/despre-parintele-staniloae-si-iubirea.html

                   http://www.kestii.descult.com/2005/02/fragment-din-micul-print-de-antoine-saint-exupery/ 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.

Postare prezentată

BLOG POWER!

Asa cum am decis aseara, astazi este prima editie a concursului de blogging interactiv Blog Power, menit sa stimuleze creativitatea bloggeri...